— Ia-o!…
Am luat-o. Am început a o citi – era o duioasă poveste de dragoste: Asia lui Ivan Turgheniev…
— De ce suspini, Darie?
— Nu ştiu, mamă…
— Cartea te face să plângi?
— Da.
— Caută cărţi care să-ţi dezlănţuie râsul. De plâns, ai să
tot plângi în lume! Asta dacă ai inimă slabă şi-ţi lipseşte curajul. Nu te ştiam fricos..
— Nu mi-e frică de oameni.
— Dacă nu ţi-e frică de oameni, n-are de ce să-ţi mai fie frică…
— Mi-era frică de trăsnete, când ploua. Acum ştiu ce e trăsnetul. Am învăţat la şcoală, anul trecut, de la Bragadiru.
— Ştii ce e trăsnetul? Când e cerul înnorat şi nu plouă, iese sfântul Ilie la plimbare prin nori cu căruţa lui. Căruţa sfântului are roţi de foc. Şi caii sfântului sunt tot de foc, –
323
năluci de văpăi. Copitele cailor, roţile căruţei zguduie norii şi-i scutură de ploaie. Diavolul se ascunde. Sfântul Ilie, cu ochii pe el. Îl vede şi trage cu săgeata de foc în el. Ăsta e trăsnetul. Îl nimereşte săgeata pe Sarsailă, îi pârleşte pielea.După trăsnet, miroase totdeauna a pârlit… Coşi un petic la cămaşă duminica, ori baţi un cui în perete. Acolo se ascunde iaca-cine. Sfântul îl ia la ochi. Porţi cămaşa cu petic pus duminica, te-a ajuns trăsnetul. Casa trăsnită ia foc. Ia foc şi copacul trăsnit.
— Dar sare de ce pui pe prag, când plouă?
— Numai când plouă prea tare, când se rup zăgazurile cerului şi ploaia cade puhoi, pun sare pe prag. Sarea aşezată
pe prag domoleşte ploaia…
— Mamă, crezi tu în toate astea?
— Toată lumea crede. Au crezut şi mama şi bunica.Poate că bătrânii ştiau ei ceva. Dacă ştii tu altfel, uite, spune-mi să
aflu şi eu… Nu-ţi mai este teamă de trăsnete?
— Nu.
— Să nu te adăposteşti sub copaci când plouă cu trăsnete şi tunete. Trăsnetul cade uneori pe copacii înalţi…
— Din pricina lui Aghiuţă, care se adăposteşte şi el de ploaie la rădăcina copacului?
— Ei! Cu tine văd că n-o sfârşeşte omul…
Mai se găsesc câteva cărţi la biserică, ceasloavele în care citeşte popa slujba. Nu mi-e poftă să-mi bag nasul în ele.Nici nu mi-l bag…
Pe la mijlocul iernii, dascălul nostru s-a făcut nevăzut.Unii au spus că s-ar fi înecat în gârlă, că s-a rupt gheaţa sub el noaptea, când a vrut să treacă după muieri, în cătun.Alţii, că
şi-a luat lumea în cap…
Ne-a venit alt dascăl, unul tare bătrân, trecut poate de şaptezeci de ani. Abia îşi târăşte picioarele. Poartă barbă şi ochelari prinşi după ureche. Are nas lung, subţire, căzut 324
peste mustaţă. Aude ca o pisică, numai de văzut nu vede bine. Haine ponosite, ghete scâlciate, căciula roasă pe margini – iată tot ce are domnul Inocenţiu Cocuz.
— Măi copii, mă, să învăţaţi carte, mă… Omul fără
ştiinţă de carte e orb…
— Da, domnule…
Se ridică al lui Cărăbaş, vorbeşte:
— Mi-e nu-mi place să-nvăţ. Mie-mi plac oile. Am lapte, am brânză, am cojoc. Oile ştiu să mi le număr. De ce să
învăţ? A citit tatăl lui Baboi şi-a înnebunit din pricina citaniei, l-au dus la balamuc…
Lui Inocenţiu Cocuz i se întinde gura până la urechi. De râs i se întinde. Zâmbim şi noi câţiva.
— Taică-tău e bogătan, Cărăbaşule…
— Dacă e harnic, domnule…
— Câte slugi aveţi, Cărăbaşule?
— Multe, domnule, vreo cincisprezece. La câmp, când avem zor, mai luăm sărăcani cu ziua. N-au ce să mănânce şi vin să lucreze la noi pe mâncare…
