— Cioara! Scoală-te din pat şi mulge cioara…

Aici, în centru, unde se încrucişează străzile, se afla statuia generalului Mantu, mort mai demult. La nicio bătălie n-a luat parte răposatul. A avut păduri şi moşii în judeţ, care sunt acum ale moştenitorilor, a fost deputat, a fost senator. I-au ridicat neamurile monument, să nu-luite lumea. Trec oamenii pe lângă chipul lui turnat în bronz, abia ridică unul privirile să-i vadă barba spintecată în două, mustăţile cu vârful răsucit. Se opresc din zbor ciorile, în popas, pe căpăţâna ilustrului, slobod găinaţ alb pe creştetul cu freză.

În faţa statuii stau, căzute parcă în genunchi, două

prăvălii lipite. Una e librăria „La Papagalul de aur”, unde vinde creioane, cretă, hârtie de împachetat şi câteodată

cărţi – toamna, când se deschid şcolile – băiatul înalt, negricios, pe care-l cheamă Urmuz Niculescu; alta e magazinul cu de toate al noului meu stăpân Mielu Guşă, căruia oraşul îi spuse Pomneată, magazin care poartă

405

deasupra uşii şi a ferestrelor, scrisă alb pe negru, firma „La înger”.

Zăpada se cerne iarăşi deasupra oraşului. Troienele cresc.

— Iarna simte că i se apropie sfârşitul şi se mai încruntă o săptămână, două.

— Poate şi o lună, că nu s-a sfârşit nici februarie.

Birjarii au înhămat caii la sănii, le-au pus funde colorate pe la urechi, le-au agăţat clopoţei la gât. Aşteaptă săniile lângă monument. Caii clatină clopoţeii. Bat din picioare birjarii golaşi, să nu îngheţe. Rari trecătorii. Nici un client pentru sănii, pentru „Papagal”, pentru „Înger”.Negustorii din buze bat.

— Ai dracului ţărani, putrezesc în bordeie, nu mai calcă

prin târg!… Un picior de om nu vezi…

Jupân Mielu Guşă n-are dever.

— Poate moare cineva. Nu se poate să nu moară cineva pe-o vreme câinoasă ca asta.

Pică un client. Cumpără o lumânare subţire, de zece bani.

Are un copil bolnav. Poate moare. Să nu moară fără

lumânare.

— Trenul s-a înzăpezit între păduri, sus, spre miazănoapte.

Până la marginea oraşului au venit lupii din vlăsia de lângă Vede. Împotmolite sunt toate drumurile.

— Du-te şi spune să-mi aducă o cafea.

Peste drum de „Înger” a ridicat obloanele cafenelei domnul Miltiade. Trec strada.

— O cafea pentru jupân Guşă…

— Se face!… răspunde un chelner.

Strigă peste paravan comanda:

— O cafea pentru nenea Pomneată…

Parcă m-ar vedea acum pentru întâia oară domnul Miltiade. Şi ieri m-a văzut.

— Ia-mi stai oleacă, neică. Eşti de la „Înger”?

— De la „Înger”.

406

— Ai intrat în slujbă la Pomneată?

— Am intrat.

— Când s-a petrecut minunea?

— Ieri dimineaţă…

— Aha! Mă miram eu…

— Vă rog să trimiteţi cafeaua jupânului.

— Nicio grijă…

Mă petrece cu ochii cafegiul.

— Acuşi se apropie prânzul, spune jupânul. Simt cum mi se face un gol sub curea. Fii drăguţ şi repede-te până

acasă. Vino cu sufertaşul cu mâncare. Vezi să nu-mi verşi mâncarea pe drum, că te jupoi de viu…

Casa jupânului e tocmai la marginea dinspre Scrioaşte a oraşului. Am cale lungă de mers. Merg. Opincile scârţâie zăpada îngheţată. Mă ia în pene, mă umflă, mă saltă

vântul.Mă mai ţin de uluci. Pe la răspântii mă ghemui.

— Sărut mâna, cucoană. M-a trimis jupânul să iau sufertaşul cu mâncare.

— Dar bani pentru piaţă mi-a lăsat azi-dimineaţă? Avenit la ziuă de la tripou. Dar ştie că lemnele sunt pe sfârşite?

Nimic nu ştie. Nimic nu vrea să ştie, nemernicul…Trimite după mâncare!… Mânca-l-ar pământul să-l mănânce!

Otrăvi-m-aş în gura lui…

Cucoana are ochii roşii, plânşi. Ţine în braţe două fete gălbejite, cu bube dulci pe lângă năsucurile mucoase.

— Na! Leagănă-le… Poate-or dormi, dormir-ar până la sfârşitul lumii, că nu pot să am odihnă de ele.

Iau fetele în braţe. Cu stângăcie le iau. Se opresc o clipă

din ţipat fetele. Apoi, parc-ar fi fost vorbite, îşi dau amândouă drumul pe mine.