Nici nu era muncă. Jucându-mă mi se părea că am să fac treaba. Am şi făcut-o jucându-mă.

Grele erau numai droburile de sare, pe care trebuia să le scot dimineaţa în faţa băcăniei, şi să le aşez, în stivă, lângă

412

zid. Seara le luam, drob cu drob, şi le îngrămădeam sub rafturi.

Greu şi butoiul cu păcură, care era scos în fiecare dimineaţă afară şi seara aşezat din nou înăuntru. Îl apucam, eu de-o margine, jupânul de alta. Îmi trosneau şalele.Corvoada trebuia făcută. O făceam…

Avea jupânul un băiat, îl chema tot Bănică. Era aidoma jupânului: înalt, subţire, negricios, zbanghiu, peltic. Mă

înjura de câteva ori pe zi de mamă, de fraţi, de surori.Taică-său făcea haz. Dacă venea spre seară la prăvălie, îl luam în cârcă şi străbăteam cu el uliţa mare, jumătate din oraş, îl duceam acasă… L-aş fi dus, cu câtă

plăcere, la cimitir…

Cimitirul se află în partea dinspre apus a oraşului, pe coastă. Aproape toate cimitirele câte le-am văzut sunt aşezate pe povârnişul unui deal. Dacă morţilor le-ar rămâne ochii vii şi dacă privirile lor ar putea străbate pânza cu care le este acoperită, faţa, capacul sicriului, pământul care apasă coşciugul şi iarba deasă care năpădeşte mormintele, ei, morţii, ar continua să vadă

oraşul şi casele, uliţele şi oamenii, ariile şi grădinile.

— Ochii morţilor nu rămân vii. Grăbeşte-te să vezi lumea cât trăieşti…

— Mă şi grăbesc…

Cu Papagal, cu nenea Papagal am colindat o după-amiază întreagă cimitirul. E un băiat ciudat vânzătorul de cutii şi tăbliţe, de bureţi şi creioane, care s-ar vrea şi vânzător de cărţi într-un târg de negustori şi măcelari în care mai nimeni nu citeşte.

— Priveşte, îmi spune el, bogaţii şi după moarte vor să ne înfrunte cu bogăţia lor… îşi clădesc la cimitir adevărate palate, din cărămidă, din piatră, din marmoră chiar, în subsoluri, pe lângă ziduri, ca-n rafturi, la rând, dorm 413

morţii şi putrezesc în tronuri de metal. Cruci cu litereaurite le arată numele. Spânzură în cavouri coroane cu flori de plumb care nu se veştejesc, care nu prind rugină. Din fotografii vechi zâmbesc chipuri şterse de ani. Nu-mi place cimitirul…

— Mai bine am fi mers dincolo de Vedea, nene Papagal, să

ne fi plimbat prin pădure.

— O să ne plimbăm altădată.

Ne-am oprit lângă un cavou uriaş, un adevărat palat, în care ar putea locui câteva familii de oameni vii. În faţa palatului de marmură albă, cu ferestre de sticlă colorată, deasupra lespezilor, plânge un înger împietrit, cu aripile sparte la sfârcuri. E urcat, ori mai curând coborât de sus, din slavă, pe un soclu înalt, îngerul cenuşiu… Privirile lui de marmoră cad pe creştetul unui bust susţinut de un soclu mai mărunt. Îngerul e de marmoră. De marmoră sunt şi lespezile. De bronz e bustul şi înfăţişează un bărbat sever, cu obraz buhăit şi mustaţă lungă răsucită la vârfuri, cu barba retezată scurt.

— Îl vezi, ăsta e bustul lui Amedeu Carac. Avea moşie lângă râu, la noi, la Merigoala. A omorât la nouă sute şapte oameni cu mâna lui. Îţi aduci aminte de nouă sute şapte?

— Îmi aduc. Eram măricel.

— Începuseră turburările în ţară. Ajunseseră şi la noi.Merigolenii însă nu s-au pripit. Oameni băgaţi în sperieţi de boieri, de slugile boierilor, de jandarmi. Au rămas să vadă

ce se mai întâmplă, să se mai gândească, să se mai socotească. Ardeau conacele în jurul Merigoalei, numai laMerigoala nu. Până să treacă merigolenii la faptă a trecut ciocoiul, ăsta pe care-l vezi aci turnat în bronz. A chemat soldaţi şi soldaţii au venit. Avea trecere mare la prefect.I-a împărţit pe soldaţi în pichete şi i-a pus să-i apere curtea şi conacele. Grupul soldaţilor îl comanda un nepot al ciocoiului, un locotenent. S-au aşezat amândoi, unchiul şi 414

nepotul, cu caznele pe sat. Pretindea moşierul că sătenii i-ar fi furat un purcel. Poate-i pierise purcelul rătăcit în luncă, dintr-o turmă de peste trei sute, ori poate îl prinseseră şi-l fripseseră soldaţii, uitaţi fără mâncare la curţi şi la conace. Nimeni nu se îngrijise să le dea soldaţilor mâncare. Numai gloanţe li se dăduse. Ciocoiul o ţinea una şi bună – că satul s-a răsculat şi i-a pricinuit pagubă. A strâns cu soldaţii, de prin oboare, porcii oamenilor şi i-a dus la conac. Pentru un purcel de lapte s-a despăgubit Carac cu toţi porcii satului… Pe urmă a ridicat altă

pretenţie. Că oamenii i-ar fi spart un hambar şi i-ar fi furat bucatele. Ştii că fusese vara dinaintea răscoalelor secetă.

Dar oamenii vânduseră unii pământul, alţii vitele şi-şi mai cumpăraseră bucate. Cu soldaţii a adunat tot ce-a găsit în hambare, în pătule. Unora le-a luat şi sacii cu mălai din case. Soldaţii patrulau zi şi noapte prin sat cu armele încărcate. Pas de te mişcă dacă poţi!… A început măcelărirea răsculaţilor prin satele megieşe. Putea să stea cu mâinile în sân Amedeu Carac? Uite-l!… Acum stă sub lespede. Atunci a prins a umbla călare prin sat cu nepotu-său, cu soldaţii. Intrau în arii, pătrundeau cu pistoalele întinse în casă, împuşcau pe cine nimereau, fără osebire.O

săptămână i-a trebuit până să se sature de sânge. Când s-a săturat, când a crezut că el a băgat destulă spaimă în oameni, să ţină oamenii minte, să-i asculte poruncile fără

crâcnire, s-a oprit, s-a mulţumit numai să-i bată pe oameni şi să-i trimeată legaţi de prăjini la oraş, la Turnu…

Cimitirul e mare. Acolo, sus, pe creasta dealului, luceşte în soare o casă albastră de sticlă. O vezi printre salcâmi, printre plopi, din oraş.

— Câinele ăsta, adaugă nenea Papagal, a împuşcat-o pe mama. Vin aici din când în când să-i scuip mormântul.De câte ori vin mi se face silă, scuip alături, în iarba nevinovată…

415

Urcăm spre casa albastră de pe muche. Ajungem.

Eîmprejmuită cu gard mărunt casa. Între casă şi portiţă, potecă pietruită. De o parte şi alta a potecii straturi de flori veştede, putrede toamna, vii şi roşii ca flăcările acum, în plină primăvară. Prin zidurile de sticlă privim în cavou. Pe peretele din fund, înrămată, o fotografie mare cât omul.

Fotografia e a mortului şi mortul a fost tânăr. Să tot fi avut douăzeci de ani!… Tânăr şi frumos a fost mortul!…

Sprâncene arcuite a avut şi deasupra buzelor un puf subţire de mustaţă. Deasupra fotografiei atârnă o inscripţie: CĂLIN CĂTĂLIN BIZIC

un meteor

a apărut!

a strălucit!

a dispărut!

L’esprit a tue la matiere.1

— A fost băiatul farmacistului Bâzâc de lângă „Mireasă”, spune nenea Papagal. S-a aruncat acum doi ani în stradă, de la balcon…

Lângă librăria „La Papagalul de aur”, peste drum de„Înger”, se află două case cu etaj – rarităţile târgului –casa în care e instalată „Farmacia Cătălin Bâzâc” şi aceea în care stă din zorii zilei până seara târziu deschis magazinul „La Mireasă”

al jupânului Atanasie Guşă, fratele lui jupân Mielu. Nu se concurau între ei fraţii Guşă, căci „Îngerul” vindea sicrie şi lumânări, tămâie şi veşminte pentru morţi, iar „Mireasa”

vindea, pentru mirese, voaluri albe, sovonuri, jerbe de 1 Spiritul a ucis materia. (fr.)

416

beteală, pantofi albi şi rochii gata croite, care trebuiau să

fie numai potrivite pe trupul cumpărătoarei. Cusătura rochiei se făcea în dosul prăvăliei, într-o odăiţă unde lucrau două fete…

„Mireasa” avea clienţi mai ales toamna, când, după

culesul porumbului, începeau nunţile la sate. Băieţii de prăvălie de la „Mireasă” purtau funde de beteală în piept, ca nuntaşii, îşi pierdeau timpul pe lângă prag, pe trotuar, pofteau rumânii să intre, să cumpere, să aibă

AtanasieGuşă dever. Dacă voiau să râdă, vânzătorii se legau de câte-o băbătie care, amintindu-şi de tinereţea ei îndepărtată, zgâia îndelung ochii la vitrine. Se găsea în vitrină o femeie de ghips împopoţonată pentru nuntă, o mireasă ursită să rămână mereu fără ginere… Obrazul îi crăpase de vechime. Soarele îi plesnise buzele vopsite.