— Şi la noi tot pe mâncare vin, domnule! sare cu gura, neîntrebată, băloasa lui Iordache, cea cu obrazul totdeauna plin de bube dulci…
— Bine, Cărăbaşule, tu să nu înveţi carte, dacă nu vrei.
Nu e vorbă, nici nu te prea ajută capul. Dar ăştia trebuie să înveţe, ca să nu mai muncească la tine, când o să-l moşteneşti pe taică-tău, pe mâncare.
Se uită la noi dascălul. Se uită la mine şi ştiu că mă vede ca prin ceaţă.
— Darie, ţie-ţi place să înveţi?
— Da, domnule…
Şi lui Turturică îi place să înveţe, şi lui Iepure Marin care vrea să plece la oraş şi să înveţe meşteşug bun, şi fetişcanei acesteia cu coade pe spate şi cu sprâncene groase, care scrie mai frumos decât noi toţi şi tuturor 325
problemelor le găseşte răspunsul fără să însemne cifrele pe caiet şi să socotească, care e trecută în catalog sub numele deLazăr Filofteia…
— Eu, spune Filofteia, aş vrea să mă fac doctoriţă, să
lecuiesc oamenii de boli. Aş vrea… Dar pentru asta ar trebui să mă duc la oraş la şcoală. N-o să mă duc. N-are cu ce mă
trimite tata…
Casa lor e lipită de malul pe creasta căruia trece calea ferată – o casă cu acoperişul ţuguiat, mai curând un coteţ de păsări. Cu fraţi, cu surori, sunt nouă la masă. E tânără
maică-sa. O să mai sporească numărul.
— Eu aş vrea să învăţ să construiesc poduri, se laudăDavid Bociu, care ştie a socoti orice din cap..
Iepure Marin se uită la ei cu milă.
— Vorbiţi în bobote, măi. Voi nu ştiţi că nu se poate merge la şcoală fără bani? Cine dracu o să vă dea vouă atâţia bani să plătiţi la oraş gazde, şi haine, şi cărţi? Eu mă duc la meserie. Mecanic o să mă fac. Să lucrez fierul şi să umblu cu maşinile. O să cunosc toate şuruburile de la toate maşinăriile din lume… Am vorbit eu ce-am vorbit la gară, cu un mecanic de tren…
Zăbunul lui Iepure e bălţat de petice. I-a îngheţat nasul. Îi pică mucul. Îşi şterge nasul cu mâneca zăbunului. Ni le ştergem şi noi pe ale noastre.
— Tăcere!… strigă dascălul. Astăzi o să vorbim despre Ion-vodă cel Cumplit, căruia i s-a mai spus şi Ion Armeanul…
Inocenţiu Cocuz e însurat. Cu nevastă tânără e însurat.
Cucoana Doxi, nevastă-sa, să tot aibă treizeci de ani –
voinică, albă, grasă, frumoasă. Lată în umeri, în şolduri lată, înaltă încă o dată aproape cât Inocenţiu Cocuz. Perechea are trei copii, trei băieţi.
— Mari?
— Nu, mici…
— Cu cine i-o fi plămădit cucoana Doxi?
326
— Cu Cocuz, cu cine altcineva!…
— Ei, aş!
Pe uliţă, Inocenţiu Cocuz a ieşit cu săniuţa, trage săniuţa… Trei băieţi în săniuţă, băieţii lui Inocenţiu Cocuz
–unul să tot aibă cinci ani, al doilea trei, al treilea un an.Toţi trei aidoma lui Inocenţiu Cocuz.
— Cum îi cheamă, domnule dascăl, pe băieţi?
— Pe ăsta, măricelul, Primus Inocenţiu Cocuz, pe mijlocaş, Secundus Inocenţiu Cocuz, pe prâslea, Terţius Inocenţiu Cocuz…
— Apăi astea nici nu sunt nume de creştini. Nume de păgâni sunt.
— Or fi, oameni buni. Dar ce! Păgânii nu erau şi ei oameni.
— Nu zicem că nu erau…
Nici Inocenţiu Cocuz n-a făcut purici la noi în sat…
Din lecţia pe care ne-a ţinut-o despre Ion-vodă
celCumplit, zis Ion Armeanul, i s-a tras. S-a auzit în sat.
Din sat, purtată din om în om, vorba a ajuns la oraş. Ne-am pomenit într-o dimineaţă că intră un domn negricios, cu mustăţile vrabie, peste noi, în clasă. Inocenţiu Cocuz încerca să desluşească literele în catalog, să ne strige pe nume. A pătruns om străin în clasă, ne-am şi ridicat în picioare.
— Sunt inspectorul şcolar Paraschiv I. Paraschiv, s-au rostit, piţigăiate, mustăţile vrăbii.
— Mă rog, mă rog, dacă spui dumneata… Poţi să fii şi papa de la Roma. Poţi să fii şi fratele papii. Cum vrei.
