miroseam a tăbăcărie, a piele pusă la putrezit, a argăseală.Acum miros a grajd – a grajd şi a tămâie. La

„Înger”, dintre toate mărfurile pe care le avem de vânzare, nu miroase

decât

tămâia.

Sicriele

n-au

miros,

nici

chimbrica.Curăţ grajdul de bălegar, ţesăl bivoliţele, le umplu ieslea de fân, pe jos aştern paie proaspete. Zâna le mulge –

pe cele cu lapte…

Spre marginea oraşului, mai în fiece noapte hoţii sparg o casă, fură ce găsesc, lasă oamenii goi. Mişună târgul de hoţi.

— Să nu te-nhăitezi cu hoţii, Darie, mă povăţuieşteZâna.

Înfunzi puşcăria.

— Nu pentru asta am venit la oraş, îi spun. Am venit să

muncesc, să câştig ceva bani…

— Să câştigi bani! Şi te-ai angajat la Mielu Guşă!

— N-o să-mi plătească?

Zâna se mulţumi să ridice din umeri. Am simţit că-mi pătrunde un şarpe rece în inimă.

— Pe degeaba, îi spun, n-am de gând să mă sleiesc muncind…

La „Înger”, se găsesc de vânzare toate cele necesare pentru îngroparea unui mort: lumânări şi tămâie, haine de postav putred abia înseilate, că nu s-ar ţine pe un om viu nici măcar un ceas, papuci şi ghete cu talpă de mucavaneagră, lustruită, şi sicrie de toate mărimile – sicrie mici, cât o cutie de pantofi, şi sicrie ceva mai măricele, vopsite în alb, sicrie lungi şi largi, pentru morţi corpolenţi, sicrie înguste şi scurte pentru mărunţei. Sicriele sunt aşezate la rând, stivă, în fundul magazinului. Rafturile gem de viguri neîncepute de chimbrică neagră, de chimbrică albă.Cu chimbrică albă se îmbracă sicriele fetelor care mor înainte de a se mărita.

— Dacă e îndurerat, omul nu se mai tocmeşte. Plăteşte cât 410

i se cere, ia marfa şi se grăbeşte să golească odaia de mort.

Asta e negustoria lui Pomneată. Oricât de drag ţi-ar fi cineva, dacă moare, trebuie să-l îngropi cât mai repede.Morţii supără, vara mai ales, când încep a mirosi la un ceas după ce se răcesc.

— Nene Urmuz, de ce m-ai îndemnat să intru slugă

laGuşă?

— Mai întâi, nu-mi spune Urmuz, nene Urmuz. Spune-mi cum îmi spune tot oraşul: Papagal, nenea Papagal…

— Bine, dar Papagal e… firma.

— Eu sunt una cu firma pe care o servesc. Mi se spunePapagal. Zi-mi Papagal.

— De ce m-ai povăţuit să intru la Guşă, nene Papagal?

— E mai bine aici decât la tăbăcărie.

— Acum trebuie să am grijă de bivoliţele lui. Zâna s-a coconit.

— Îngrijeşte bivoliţele. Aici, până la primăvară, când s-or deschide iar drumurile, păzeşti degeaba sicriele… Ruşanii nu se grăbesc să moară. Dacă Pomneată ar avea prăvălie la Alexandria, i-ar merge mai bine…

— Cum asta? E oraşul mai mare?

— Nu. Dar la Alexandria toţi oamenii sunt bolnavi de oftică. Cei mai mulţi mor toamna şi primăvara. Dar mor şi peste an. Nu e zi fără cel puţin o înmormântare…

— Sunt şi aici destui ofticoşi…

— Sunt, dar mai puţini ca în alte părţi. Au grădini în jurul caselor, mănâncă ceva mai bine. Nu citesc. Nu citesc o carte. Parcă s-ar teme să nu le frigă ochii literele…

Cade pe gânduri Papagal. Izbucneşte:

— Of! Ce oraş! Ce oraş! Temniţă, nu oraş! N-am vândut nicio carte de anul trecut!… Ce oraş! Ce oraş!

Aş fi vrut să-i cer cărţi, să citesc. Când să citeşti?!Dacă

m-ar vedea că răsfoiesc o carte, jupânul Mielu Guşă mi-ar frânge junghietura gâtului.

411

Nu m-am ales cu niciun câştig de la „Înger”. Jupânul, când i-am cerut socoteala, a tras sertarul tejghelei.

— Uită-te! N-am un cinci. Dacă nu moarte nimeni!…

De la tăbăcar izbutisem, câr-mâr, să-i storc, la plecare, doi poli.

Cu cinci poli mă alesesem de la Bănică Vurtejan. Băcănia lui Bănică era alături de tăbăcăria Moţatu. DomnulBănică

era un bărbat înalt, bărbos, oacheş. Avea un singur cusur: se uita cruciş. Adică nu, mai avea unul: vorbea peltic. Stătea crăcănat – parcă pe picioroange – în faţa băcăniei, cu şorţul verde dinainte. Vindea ţăranilor sare, ştreanguri, lumânări.

Câteodată le vindea şi păcură. Lângă pragul prăvăliei, un butoi mare îşi licărea în soare smoala.

N-avea băiat de prăvălie. M-a momit pe mine. Faţă de munca din tăbăcărie, faţă de drumurile lungi pe care trebuia să le străbat, de câteva ori pe zi, de la „Înger” până la marginea oraşului şi îndărăt, ceea ce aveam de trebăluit la Bănică mi se părea glumă. În loc să iei la spinare pieile crude, să le duci în pivniţă şi să le laşi să se împută în butii, ca apoi, după câteva săptămâni, să le scoţi acre şi să le întinzi pe frânghie, la soare, să le cureţi, şi să fii tot murat până în măduva oaselor de acel miros greu, greţos, înecăcios, în loc să ţii în braţe două fete buboase care chelălăie întruna, să cureţi grajdul, să ţeseli bivoliţele şi să înduri scandaluri la miezul nopţii – ia gândeşte-te, să-ţi pierzi vremea în faţa băcăniei, la aer, să n-ai altă grijă decât să apuci rumânii de pulpană, să-i tragi în prăvălie cu voia, cu sila…

— Cumpără de la noi, neică! Vindem mai ieftin ca vecinul!…

Vecinul făcea la fel, fără supărare.