— Poftiţi înăuntru, domnişoară. Avem pantofi albi şi cunună de lămâiţă…

— Mânca-v-ar pustia…

Pleca băbătia.

— Frate-meu Mielu o duce mai bine, se văieta patronul„Miresei”. Eu vând pentru nunţi, el pentru înmormântări.Sunt mai dese înmormântările…

Destul de dese erau înmormântările în oraş. Popii de la patru biserici abia pridideau cu îngropările, cu pomenile, cu parastasele. Copiii, mai ales, mureau. În partea de jos a târgului – şi mai mult de jumătate târg era întins pe vale –

se revărsa pe uliţe în fiecare primăvară râul, se întindeau băltoacele prin arii pustii, prin oboare cu case părăsite, rămâneau, se schimbau în smârcuri putrede care duraupână începea iarna şi le acoperea zăpada. Piereau slăbiţi, mâncaţi de friguri, copiii. „Îngerul” vindea atunci sicrie mici, sicrie mijlocii.

A îmbătrânit Cătălin Bâzâc vânzând hapuri şi pişcoturi, unsori cu care, dacă te ungi, mor păduchii înţesaţi în 417

cămaşă, în platcă, la brâu, în creţurile izmenelor – şi alifie de râie. Vinerea, când e zi de târg, se înghesuie sătenii în spiţeria lui Bâzâc. Intră sfioşi în farmacia care e podită cu piatră. Îi sperie cântarele mici de pe tejghea, două la număr, galbene, lucioase. Îi sperie rafturile unde stau aşezate, la rând, borcanele.

— Ce să-ţi mai dau, moşule?

— Pişcoturi. S-a umflat burta nepotului. Socotim c-o avea limbrici…

— Ce vrei, leleo?…

Lelea se apropie, şopteşte în urechea spiţerului pe jumătate surd:

— Alifie de râie…

Slugile boiereşti care păzesc conacele risipite pe câmp, ciobanii care stăjuiesc turmele de oi, porcarii, văcarii cer alifie de omorât păduchii. Cei mai mulţi dintre sătenii care intră în spiţerie cumpără alifie de râie. Le-o serveşte spiţerul în cutii rotunde, cenuşii, de carton.

— Mai spălaţi-vă şi voi, binevoieşte a-i povăţui farmacistul.

— De spălat ne spălăm noi, că oameni suntem, dar n-avem cămăşi de schimb. Şi dacă n-ai cămaşă de schimb, nu-ţi prea foloseşte spălatul. Peste pielea spălată pui iar cămaşa cu zoaie veche. E scump bumbacul, domnule. Escumpă şi doctoria dumitale. Numai munca noastră e ieftină…

În farmacie, oamenii ţin căciulile în mâini. În alte prăvălii stau cu ele pe ceafă şi se tocmesc pentru marfă. Aci, câte cere spiţerul, atâta dau. La spiţerie nu încape tocma.

Spiţerul e mărunt, slăbuţ, un pui de om ai zice. Numai capul îl are mare. Mare şi chel, cu ochelari cu sticle groase.A avut şi nevastă. I s-a prăpădit la un an, de inimă rea, după

ce i-a murit băiatul.

— Da, povesteşte mai departe nenea Papagal, s-a aruncat de la balcon în stradă cu umbrela…

— De ce cu umbrela?

418

— A vrut să vadă dacă poate să plutească în aer.

— Era nebun?

— Nici zdravăn la minte nu era.

— Nu înţeleg de ce unii oameni îşi ridică zilele. De moarte nu scapă nimeni.

— Din slăbiciune, spune Papagal, din laşitate. Nu toţi au curajul să lupte cu greutăţile.

— Dar ce greutăţi putea să aibă băiatul unui farmacist?

— Cât a învăţat la liceu, băiatul lui Bâzâc s-a aflat în fruntea şcolii. Era mândria familiei. „Fiu-meu – spunea spiţerul – o să devină învăţat mare.”Îl credea toată lumea.

Băiatul era cumpănit la minte şi ager. L-a trimis taică-său la învăţătură în Franţa. A vrut să facă din el inginer cum nu se află altul în toată ţara. A avut o dragoste la Paris băiatul. A izbucnit războiul. Băiatul farmacistului a fost nevoit să se înapoieze acasă. Nu şi-a putut aduce cu el dragostea. Din pricina asta i s-a slăbit mintea. L-a copleşit tristeţea, apoi disperarea. S-a zvârlit pe trotuar, şi-a rupt oasele. S-a tânguit câteva zile, a murit.

Fotografia ni-l arată pe Călin Cătălin Bâzâc frumos, cu ochi mari, luminoşi. Numai în fotografie i-au rămas ochii.

— Dă-l dracului de cimitir, nene Papagal, hai în oraş!…

Coborâm dealul. Primăvara e pe sfârşite. Au înflorit salcâmii. Gardul cimitirului e îmbrăcat în spumă albă, frumos mirositoare, ameţitoare.

Soarele cade spre apus. Umblu încet. Acum umblu desculţ şi calc cu băgare de seamă să nu mă împiedic. Am scăpat de straiele zdrenţuite.

A trecut pe la oraş, într-o zi, vară-mea Diţa de la Secara.

M-a văzut din întâmplare în faţa prăvăliei lui BănicăVurtejan. S-a apropiat, m-a privit din creştet până-n tălpi.Din creştet până-n tălpi m-a măsurat de câteva ori cu ochii ei ascunşi sub sprâncenele groase, care acum sunt 419

mai stufoase, mai lungi decât altădată.

— Hei, Darie, dar ce faci tu aici?

Nu mai are buză de iepure. Numai un semn, o dungă

uşoară, albă, arată că s-a întâmplat ceva cu buza ei. E

muiere voinică, lată în şolduri, cu mâini mari, groase, muiere bună de muncă…

— Vând păcură, îi răspund. Păcură şi sare şi frânghii.Ce-ţi trebuie?

Încerc să râd. Diţa se apropie de mine şi-mi pune mâinile pe obraji. Mi le-a mai pus demult, o dată, într-o noapte în care afară se stârniseră toate vijeliile.

— Măi băiatule, măi, pe ce munceşti tu aici?

— Pe mâncare, îi răspund.

Mi-am plecat ochii în jos. Straiele mele, toate, bune de aruncat la gunoi.

— Am să vin vinerea viitoare, spune Diţa, să mă aştepţi.

Vară-mea Diţa se duce la căruţă, se întoarce cu un codru mare de pâine.

— Ţi-o fi foame, ţine pâinea asta. Mănânc-o…

A plecat. Peste o săptămână, Diţa s-a arătat iarăşi în faţa băcăniei. Mi-a întins un pachet.