primeşti un covrig pe săptămână…
331
Sună clopotul de recreaţie. Ne aflăm în mijlocul iernii.Ieşim în curte şi ne jucăm. Am plecat de acasă, dimineaţa, nemâncaţi. Fiecare scoate din geacul lui ce şi-a adus. Unii o bucată de mămăligă prăjită pe tăciuni, alţii boabe de porumb coapte. Suntem peste optzeci în clasa asta care acum nu mi se pare atât de mare – optzeci de copii înghesuiţi câte zece-doisprezece într-o bancă. Din optzeci de copii, doi scot în fiecare zi, la recreaţie, din geac, din sân, câte o bucată de pâine. Unul din copiii aceştia e din neamulCărăbaşilor.
Cărăbaşii sunt bogătani: au pământuri, au oi,au bivoli, au vaci. Niculae Cărăbaş e singurul dintre băieţi care vine cu pâine la şcoală. În fiecare zi vine cu pâine la şcoală!…
Mai vine cineva cu pâine la şcoală: fata lui Niţu, mecanicul de lângă gârlă, care şi-a adus nevasta de dincolo de hotar şi care are maşină de treierat. Pe fată o cheamăOrzu Margareta. E singura dintre copii care umblă totdeauna încălţată. Da. Încălţată, îmbrăcată cu rochie de oraş, pieptănată, cu bariş albastru pe cap şi cu ghiozdan de piele.
Are ochi albaştri Orzu Margareta şi buzele puţin ţuguiate.
Maică-sa e nemţoaică. Pâinea pe care o mănâncă e albă ca zăpada.
Ne strângem în jurul lor şi ne uităm cum se îndoapă cu pâine!… Ne lasă gura apă după pâine.
De la venirea toamnei, în casa noastră nu se mai frământă
şi nu se mai coace pâine.
Îl aud pe al lui Ciuciumiş, pe ăl mic, pe Călin:
— Dă-mi, măi Cărăbaşule, o fărâmă de pâine.
— De ce să-ţi dau?
O aud pe Pietricica, fata pândarului:
— Dă-mi, fă, Margareto, o fărâmă de pâine.
— Tu n-ai părinţi să-ţi dea? De ce să-ţi dau eu?
O fărâmă de pâine… O fărâmă de pâine…
Tata a întârziat în sat. S-a dus să-şi cumpere tutun şi a 332
întârziat. Mâncăm fără el, ne culcăm, aşteptăm să
adormim.
Lampa arde. Cu lumină mică arde lampa. Îl aud pe tata cum intră în casă. O văd pe mama cum se ridică din pat şi-i dă să mănânce, să înghită ceva.
Tata îi vorbeşte mamei:
— Dascălul vrea să-l trimitem pe Darie la şcoală. Osă-i facă el rost de bani de drum. Ofiţer o să-l facem peDarie…
Scot capul din aşternut şi-l întreb:
— De ce numaidecât ofiţer?
— Fiindcă la şcoala la care o să te ducă dascălul nu se cere nicio cheltuială. O să dai examen şi, dacă o să
reuşeşti, o să stai acolo pe contul statului până când o să
ieşi ofiţer. O să ai leafă. La altă şcoală nu pot să te trimit.
Cu ce să te ţin?…
Niciun băiat din sat n-a ajuns ofiţer până acum. Unul, de dincolo de luncă, din cătun, de-alde Cârlig, s-a lipit de armată. A fost făcut căprar, sergent, pe urmă plutonier.A rămas să-şi facă veacul în oştire până o îmbătrâni. Vine câteodată în sat să-şi vadă părinţii, rudele. Se mândresc cu el alde Cârlig. Sabie în teacă, cu ciucuri atârnând la mâner, tunică lipită de trup de parcă ar purta pe dedesubt corset ca ţaţa Polina, cizmele oglindă, lună. Sabia: zdronc, zdronc… Cizmele: scârţ-scârţ. Trece pe uliţă. Îl priveşte lumea. Muierile se târcâie pe ele de poftă. Dada Zvâca le ocărăşte:
— Ce vedeţi, fa, la el? I-a crescut guşă sub gât de gras.
Stau
bucile
să-i
plesnească
de
atâta
osânză.
Potaie.Trântor. Ptiu!
Scuipă în urma lui dada Zvâca.
