— Ţi-am adus o cămaşă şi nişte izmene. Ţi-am adus şi-o flanelă. Am găsit-o prin lacră. A fost altădată a luiPintilie. Să
lapezi zdrenţele astea…
Părul, netuns de câteva luni, îmi cădea pe ceafă, peste urechi. Umblam cu capul gol, cu părul zburlit, murdar.Mi-l ciufulea şi mai tare vântul, care în oraş purta printre case nori de praf. Am luat fără voia jupânului o bucată de săpun, am ascuns-o în sân.
— Dă-mi voie, jupâne, să lipsesc un ceas de la prăvălie.
Nu se înghesuia nimeni în băcănie. Mi-a dat voie.
— Mă duc să-mi văd nişte neamuri.
— Du-te.
Cu pachetul dăruit de vară-mea Diţa am străbătut oraşul, 420
am trecut de gară şi de linia ferată şi de zăvoi, şi-am ajuns la podul peste spinarea căruia trece şoseaua care străbate pădurea şi duce spre ţigănie. Dincolo de pădure, sus, pe deal, e un sat de ţigani. M-am ascuns sub pod, m-am despuiat şi-am intrat în apă. Un ceas şi mai bine m-am frecat cu bucata de săpun. Apoi am ieşit în larg, acolo unde apa e adâncă de câţiva stânjeni, am înotat în voie pe o parte, folosindu-mă numai de un picior, până m-am săturat de scaldă. Apa era rece, dar zburda mă încălzise.
Am ieşit la mal. Am aruncat pe apă zdrenţele vechi şi m-am primenit cu straiele aduse de Diţa. Cămaşa era lungă, până aproape de pământ, izmenele largi, largă şi lungă
flanela rămasă de la văru-meu Pantilie Uţupăr, dar mie toate straiele acestea curate mi s-au părut fără pereche în lume de frumoase. La întoarcerea în oraş, m-am oprit şi m-am dus la o frizerie. Un coş de păr mi-a cules cu maşina, de pe cap, turcul frizer.
— N-am bani, patroane, o să iau mâine de la jupânul meu şi o să-ţi plătesc.
Mă cunoştea turcul.
— Bine, bre, adu-mi mâine gologanii.
I-am adus a doua zi gologanul de zece, rotund, coclit, găurit la mijloc.
A rămas în urmă cimitirul. A rămas în urmă şi marginea oraşului. Peste târg a căzut seara – o seară caldă, albastră.
— Să mergem la bal, spunea Papagal, să ne mai veselim.
— Să mergem. Unde are loc balul?
— Pe vale, lângă casele Dudescului…
Iarna, la noi în sat, la Omida, între Crăciun şi postulPaştelui, se dădea un bal la şcoală. Seara se dădea balul, sâmbătă seara, pentru ca a doua zi cei ce şi-au petrecut noaptea dansând să se poată odihni. Noi, copiii, 421
eram chemaţi să scoatem băncile din şcoală şi să le aşezăm în curte, lângă zidul şcolii. Eram puşi apoi să curăţăm podelele, să le frecăm, cu apă să le spălăm, cu apă fiartă, lună să le facem. De tavanul şcolii atârnau panglici de hârtie colorată şi, pe ziduri, cu hârtie colorată astupam crăpăturile.
Mânjeam cu smoală soba de tinichea din colţ şi-i dădeam lustru. Spălam şi scările de piatră ale şcolii. De peste şapte sate veneau la bal notarii cu nevestele şi fetele lor, perceptorii şi popii, şi toţi cei care purtau haine nemţeşti, gulere înalte la gât, pălării tari. Se întâlneau la bal acriturile.
De la oraş aduceau lăutari şi de la gară până-n curtea şcolii îi purtau în trăsuri cu viorile pe genunchi. Se adunau lămpile de la primărie şi de la poştă, şi sala şcolii era luminată ca ziua. Se lăsa întunericul. Începea balul. Până la ziuă ţinea balul. Căţăraţi pe uluci, priveam pe fereastră.Cântau lăutarii şi perechile se învârteau fericite până ameţeau.
— Bine petrec!…
— Parcă-i doare ceva? De mâncat, mănâncă, de dormit, dorm, treabă n-au, teşchereaua plină la buzunar…
Ne alegeam cu ceva. Învăţam ceva… Spre ziuă se spărgea balul şi-n cârciumile satului se încingeau chefuri.Mergeam şi ne culcam şi visam. Nu totdeauna visam vise frumoase.
— Unde ziseşi că e bal, nene Papagal?
— Lângă Dudescu.
Nu-i nicio sală prin preajma Dudescului. Balul se ţine în faţa unei case, într-o bătătură largă, unde gazda a stropit pământul şi l-a măturat.
Rămân cu nenea Papagal mai pe margine. Lăutarii cântă
Dunărea albastră… Până departe li se duce cântecul.Au venit din toate părţile oraşului băieţi şi fete. A venit şi Dobrică
Tunsu, au venit şi trei din fetele jupânului Bănică. Se apropie de mine Boboaca.
— Ce cauţi tu aci?
422
— Vreau să văd balul…
— Hai, du-te acasă… Nu e de nasul tău…
— Da, nu e de nasul meu…
Peste uliţele largi, cade lumina albastră a lunii.
Jupânul locuia la marginea dinspre gară a oraşului într-o casă scundă, cu trei odăi. O frumuseţe era casa asta. În odaia din fund am intrat o dată. Un pat larg acoperit cu cearşafuri albastre. Acolo dormea jupânul cu nevastă-sa.
Între fereastră şi oglindă, într-un colţ, lavoarul de tinichea, deasupra lavoarului, o lampă mare, cu glob alb…
În odaia a doua dormeau cele cinci fete ale jupânului, toate cinci, ca la noi la ţară, într-un singur pat, de-a curmezişul. Numai că patul n-avea, ca la noi, rogojină. Era acoperit cu saltea. Fetele dormeau cum veniseră pe lume:într-o parte cea mai mare, la cealaltă margine cea mai mică, între ele distanţă bunicică…
Nici una nu se măritase. Jupânul, cu toată negustoria lui, părea a fi sărac. Purta cămăşi cârpite şi el şi cucoana.Purtau cămăşi şi rochiţe cârpite fetele mai mici.
Numai cele mari, de măritat, aveau ceva straie întregi cu care se făleau în lume, când ieşeau la plimbare, cârd, sâmbăta seara, pe uliţa mare, pe lângă cofetărie, pe lângă
statuia generalului Mantu, care lăsase moştenire nepoţilor moşii şi păduri prin apropiere.
Tot în odaia a doua, într-un pat de fier, cum văzusem că
are notarul Stănescu, dormea prâslea familiei, Bănică-bănicică…
Ajungeam seara acasă, cu Bănică în cârcă. I se părea încrucişatului că nu merg destul de repede. Mă lovea cu călcâiele în coaste.
— Hii, calule! Hii, catârule! Hii, măgarule!…
Mă trăgea de păr, de urechi. Mă zgâria. Cât am lucrat la Bănică Vurtejan, am avut obrazul zgăibat, de parcă aş fi 423
dormit într-un culcuş de pisici.
