— Ca să dea conced la soldaţi – o zi, două –îi punguie.
Poate că aşa va spune şi de mine dada Zvâca, dacă mă
voi face ofiţer.
Îmi acopăr faţa. Va să zică o să pot merge la şcoală!Că o 333
să mă fac sau nu ofiţer, asta e altă poveste. Ceea ce-mi place este că o să pot merge la şcoală într-un oraş îndepărtat, să
învăţ carte…
Din noaptea aceea nu am mai trăit decât cu un gând:la toamnă o să mă duc la şcoală… O să mă duc la şcoală…
Îl întâlnesc pe Elefterie Baboi, a doua zi dimineaţa.
Am venit amândoi la şcoală mai devreme decât trebuie. Aş
vrea să tac, să nu-i spun o vorbă. Parcă mă zgândără cineva.
Eu am venit la şcoală să învăţ, Lefterie, de mână cu frate-său.
— Lefterie, eu o să mă duc la şcoală, la liceul militar. Mi-a spus tata.
— Îmi pare bine. Mie mi-a trecut vremea. Aş fi fost acum în clasa a patra, dacă m-ar fi dat maica, dacă ar fi putut să mă
dea…
A crescut înalt Lefterie Baboi, s-a deşirat. Tuşeşte tot mai des. Scuipă în batistă, scuipă roşu.
— Tuşeşti…
— Ce să fac?! N-am scăpat de boală. Mă roade. Mă sapă.
La primăvară, la toamnă, cine ştie, mă potolesc pe vecie.
Se preface vesel – de o veselie zgomotoasă, neadevărată.
— De ce vorbeşti aşa?
— Cum să vorbesc altfel?… îmi vine să turbez de dudă.
Auzi? Să nu-mi găsesc eu leacul!… Să mor! Să rămân ţeapăn, îngheţat. Să mă acopere groparii cu pământ.Să nu mai văd, să nu mai aud nimic. Şi lumea să meargă înainte.
Câmpul să înflorească. Să-l lumineze ziua soarele, noaptea luna şi stelele, şi eu, eu să nu mai ştiu nimic, să nu mai simt nimic…
— Tot omul moare, îngân eu.
— Moare, nu zic că nu moare, dar moare după ce a trăit.
Eu n-am trăit. Abia am început să pricep viaţa.Auzi? Să
mor!… Şi să rămână atâtea cărţi necitite de mine!… Să se fi 334
întâmplat şi să se întâmple atâtea pe lume, atâtea, de care n-am mai avut timp să aflu, să aud.Îmi vine să urlu!… Şi totuşi! Nu trebuie să-mi pierd capul.Trebuie să mă ţin, să
mă bucur de viaţă până la ultima clipă…
Lângă Elefterie Baboi, frate-său, ăla micu, Matei. Se zgribuleşte. Se îneacă. Tuşeşte din adâncul pieptului.
— Tuşeşti şi tu, Matei?
— Şi eu.
— Stăm toţi într-o odaie, nu ne putem feri. Boala se ia, mă lămureşte Lefterie. Ştii, Darie, am găsit câteva cărţi grozave la băiatul lui Isopescu. M-a chemat şi mi le-a pus în braţe: „Mă, al lui Baboi, ia cărţile astea, că mă încurc în ele prin odaie. Nu-mi trebuie.” Le-am luat. Să treci pe la noi, să ţi le împrumut şi ţie…
— Când se mai usucă noroiul, îi spun. În cătun noroiul e până la burta calului. Cum îl aduci pe Matei la şcoală?
— Ciuş, până urc şoseaua la Buciuc…
Grijuliu, al lui Bucur mă îndeamnă, după ce pleacăBaboi şi intrăm în clasă:
— Nu împrumuta cărţi de la Lefterie. Le-a citit, a suflat în pagini. Iei şi tu oftica. Dă-le încolo de cărţi!… Decât învăţat ofticos, mai bine măgar sănătos…
Ferestrele şcolii sunt fumurii. Pereţii, coşcoviţi, gălbui.
Scoate fum soba de tinichea. Numai până se înfierbântă
scoate fum soba. Pe urmă, duduie. Trosnesc buturugile în ea.
