— Degeaba, tot n-ai să capeţi bani…

— Va să zică, ai bani?

— N-am, dar chiar dacă aş avea, nu ţi-aş da…

A plecat împosocată.

Nu ştiu ce-au făcut, ce-au dres, până seara le-a trecut supărarea. Găsiseră bani să meargă la bâlci. Am aflat mai târziu că-şi vânduse fiecare câte două săptămâni de muncă popii Bulbuc, două săptămâni la cules de porumb, pentru doi lei! Nouăzeci de bani costa biletul de tren, dus şi întors. Fiecăruia îi rămânea un leu şi zece bani de 429

cheltuială. Să tot cheltui atât belşug de bănet.

Nu mă iertau că nu le-am împrumutat bani. Se bucurau că

au bani, dar pe mine nu mă iertau. Se uitau la mine şi parcă

mă loveau cu beldia, cu dârjala, aşa mă priveau…

Soră-mea Riţa şi frate-meu Ion şi mai mult de jumătate din sat, aproape tot satul – în fierbere. Mâine e bâlci la Turnu şi ei vor să se ducă cu orice preţ la bâlci! Or să se ducă unii.

Numai cucoanei Polina, nevasta vărului Niculae Dimozel, nu-i arde de bâlci. A fost anul trecut. A fost şi anul celălalt cu văru-meu Niculae. Acum nu se poate duce. Văru-meu Niculae stă în casă, întins pe pat, ţeapăn, rece, cu gâtul umflat.

Îmi spune mama:

— A murit azi-dimineaţă văru-tău Niculae!…

— Din ce i s-a tras?

— S-a otrăvit…

Văru-meu Niculae Dimozel şi-a adus nevastă de la oraş. A îmbrăcat-o bine. Şi el s-a îmbrăcat bine. Şi-a ridicat casă la şosea. Casa, văru-meu Niculae a trecut-o pe numele nevesti-si.

— Casa, pe numele meu o faci. Niculae. Dacă ţi se întâmplă ceva, să nu rămân cu mâinile goale. M-ai luat de la oraş şi m-ai adus să trăiesc aici, la ţară. Măcar să mă aleg şi eu cu ceva de pe urma necazurilor pe care le am cu tine.

Putea văru-meu Niculae să nu-i împlinească voia? Nu putea… Aşa că locul de casă a fost cumpărat cu banii lui văru-meu, dar pe numele nevestei. Casa a fost ridicată cu banii lui văru-meu, dar tot pe numele nevestei.

— N-avea nicio grijă, Niculae. N-o să te dau afară din casă!

Ne înţelegem destul de bine…

Într-adevăr, se înţelegeau bine: cucoana poruncea, văru-meu asculta. Cum să nu se înţeleagă? Mâncare bună în fiecare zi, rochii, pantofi…

Prinsese un nărav văru-meu. Din pricina gâtului prinsese 430

nărav. Un nărav pe care îl mai aveau şi alţii. Un nărav pe care îl aveau mai ales lefegiii, acriturile satului. Lucra ce lucra la poştă. Simţea că i se usucă gâtul. Poţi să stai toată

ziua aplecat asupra mesei, să zgârii mereu pe hârtie, când ai gâtul uscat? Şi când – mai ales, cu puţină osteneală –

poţi să ţi-l umezeşti?

Cum îşi simţea gâtul uscat – şi-l simţea destul de des văru-meu Niculae Dimozel – se ridica de pe scaun şi-i spunea poştaşului, lui Voicu:

— Vezi de răspunde la telefon, dacă mă cheamă oficiul…

Oficiul cel mare era la Turnu. De acolo veneau în sat şi pentru toţi oamenii de la Călmăţui scrisori de la băieţi plecaţi în armată, avize de plată de la bănci…

Trecea şoseaua – şi peste drum de casa lui văru-meu, deschisă mereu, era cârciuma lui Toma Ocî.

— O tescovină, Tomo!

Arunca tescovina pe gât. Încă una. Începea văru-meu să

se simtă bine.

— Mai toarnă una, Tomo!

Se întorcea cu gambeta pe creştet la masa lui de lucru.

Făcea socoteli. Scria. I s-aprindea iarăşi gâtul. Iarăşi trecea şoseaua şi intra în cârciumă. La început drumurile între cârciumă şi poştă erau rare: de două, de trei ori dimineaţa; de două, de trei ori după-amiază; o dată seara, înainte de a se culca… Pe urmă, drumurile s-au înmulţit.

La fiecare ceas, un drum. Apoi la fiecare jumătate de ceas, apoi la fiecare sfert de ceas. Leafa, o fi ea mare, dar dacă o fărâmi în bucăţi în fiecare zi şi o vâri în tejgheaua cârciumarului, iaca, nu ajunge… Odată năravul prins, greu să-l lapezi! Poţi, dacă vrei! Lui văru-meu Niculae Dimozel i s-a părut că nu poate…

A căzut într-o zi peste el un inspector.

— Deschide casa de bani!

A deschis văru-meu Niculae casa.

431

— Numără!

A numărat.

— Deschide magazia de tutun!

A deschis magazia cu tutun. A făcut socoteala pachetelor aflate în depozit.

— Deschide şi dulapul cu timbre şi poliţe!

Şi acolo s-a împlinit controlul. A adunat controlorul cifrele.

Le-a socotit. Pe lângă el, văru-meu Niculae se zbătea de ceasul morţii. Era un prieten mai vechi al lui controlorul.

— Uite, dragă, n-aş vrea să te nenorocesc. Îţi lipsesc două

mii douăzeci şi doi de lei. Mai întârzii pe aici o zi, două. Fă

rost de undeva şi pune gologanii la loc. Altfel sunt nevoit să