închei proces-verbal şi să fii arestat pentru delapidare de bani publici.
I-a mulţumit văru-meu Niculae Dimozel controlorului. A trecut în odaia cealaltă, la nevastă-sa, la cucoanaPolina, şi i-a povestit tărăşenia.
— Şi? De ce mi-o spui mie? Ce vrei să fac eu? Tu i-ai băut, tu să-i pui la loc…
— N-am de unde. M-am împrumutat când am cumpărat locul. M-am mai împrumutat o dată când am făcut casa.Datoriile le-am plătit. Atât locul, cât şi casa sunt pe numele tău, e adevărat, dar sunt plătite de mine, din munca mea. Nu mai pot să mă împrumut de undeva, aşa, la repezeală, cu o sumă atât de mare. Gândeşte-te: două mii douăzeci şi doi de lei. Cine poate să-mi dea mie, pe simplă
semnătură, o sumă atât de mare? Nu avem decât o scăpare: să împrumut bani de la bancă şi tu, care eşti proprietara unei case, să mă girezi. Punem casa amanet…
— Casa mea?! Să pun eu casa mea amanet pentru tine?!
Dar ce? Mi-am pierdut minţile? Nici nu mă gândesc.
Descurcă-te cum ştii…
— Mai gândeşte-te, Polino. Mai gândeşte-te până mâine.
S-a gândit cucoana Polina. Dar nu să-şi pună casa 432
amanet. La altceva s-a gândit. Şi-a schimbat rochia, şi-a schimbat pantofii, s-a pieptănat, şi-a pus pălăria pe cap, gentuliţa şi-a luat-o în mână şi, în fusta ei scurtă şi îngustă în poale, mergând parcă împiedicată, a luat-o spre gară.Şi-a cumpărat bilet. S-a urcat în tren şi s-a dus la neamuri, la Ruşi…
Văru-meu Niculae Dimozel şi-a ţinut firea. A aşteptat-o să se întoarcă. La fiecare ceas treceau trenuri cu care putea să vină. N-a venit. Văru-meu Niculae s-a dus la cârciumă. Nu ştia încă nimeni taina lui atunci. Ca de obicei, a cerut o tescovină, încă o tescovină, şi încă o tescovină, tot la cinzeacă mare. După ce şi-a potolit gâtul, s-a întors la poştă…
Inspectorul plecase. Plecase la cârciuma de lângă gară, să mănânce…
A umblat prin bucătărie văru-meu Niculae Dimozel şi a găsit acolo, pe dulap, într-o strachină, un glod mare de sodă. A luat soda, a topit-o într-o cană. A aprins o ţigară.A fumat-o. A aprins altă şi altă ţigară. Pachete întregi de ţigări a fumat. Până spre ziuă a fumat văru-meu NiculaeDimozel.
Mai înainte nu intra nimeni în casa lui. Păzea cucoanaPolina uşa cu băţul şi, dacă nu te ştergeai bine de tot de praf pe încălţăminte, nu-i treceai pragul. Văru-meu Niculae Dimozel fuma, arunca mucurile de ţigări pe covor.Spre ziuă, covorul era acoperit de sute şi sute de resturi de ţigări – de ţigări pe jumătate arse sau abia începute.Călcate uşor cu piciorul, ţigările erau lăsate să
ardă singure odată cu covorul. Când a început a miji de ziuă, a băut soda. N-a murit numaidecât. Poate că şi-a ars gâtul, şi-a ars limba, şi-a ars măruntaiele.
L-au găsit factorii ghemuit în pat, cu pumnii la gură.Au chemat-o la telefon pe cucoana Polina, şi i-au spus vestea.
— S-a otrăvit Niculae azi-noapte, a suflat notarul în 433
pâlnia telefonului.
— Şi? A murit? a întrebat cucoana Polina de la celălalt capăt al firului.
— Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun, dar n-am încotro. A murit.
— Foarte bine…
A închis cucoana Polina telefonul. A aflat mătuşă-meaDina, mama vărului meu Niculae Dimozel. A venit să-şi vadă băiatul – întins, umflat la fălci. Jeleşte cât o ţin puterile. Se opreşte din jelit şi întreabă copacii dimprejurul ei:
— Cu ce să-mi îngrop eu băiatul? Cu ce să-mi îngrop eu băiatul?
— Nu-l mai jeli, babo! O să-l îngrop eu, i-a răspunsPolina, sosită în grabă de la oraş.
— Polina, nu te-ai mira, spune mama, dacă mâine-poimâine, după ce-o să-l îngropăm pe văru-tău, o să vină să-şi vândă casele…
Am luat-o spre gară. Pe linia ferată am luat-o spre gară. La chindie trece un tren spre Dunăre. Mi-am cumpărat bilet. A venit trenul şi m-am urcat pe scări. S-au urcat în tren şi notarul şi învăţătorul. Mergeau şi ei la bâlci. În ziua de Sântă-Mărie, prea multă înghesuială.Voiau să vadă bâlciul seara, înainte de a năvăli cu căruţele lor ţăranii din împrejurimi. Au desfăcut jurnalele. Citeau şi schimbau vorbe între ei.
— O să intrăm în război…
Se bucurau că o să intrăm în război. Uitaseră că în urmă
cu trei ani oamenii mai fuseseră chemaţi la război, trimişi peste Dunăre, de unde se întorseseră cu holera. De ce or fi uitând oamenii nenorocirile atât de uşor!…
Trenul, ciucure de lume, aleargă. Arşiţa s-a domolit.N-a plouat de mult. Câmpul – aspru, uscat. Cât vezi cu ochii se 434
întind mirişti galbene arse până în temelii de soare. Ici-colo păduri de porumb mai înalte decât omul.În depărtări, pâlcuri de salcâmi.
Un stol mare de arbori arată conacul din Secara, conac nou, ridicat de boier în locul celui vechi, ars în 1907, când cu răscoala.
Aleargă trenul. Soarele e aproape de asfinţit. Privesc spre Dunăre. Malul de dincolo, pietros, sterp, cenuşiu. Iată şi oraşul. Trecem pe lângă vii. În goană trecem…
Agăţat pe scări, mă ţin cu mâna de barele de fier. Dacă
mi-ar luneca picioarele, şi odată cu ele mi-ar luneca şi mâna, m-aş da de-a berbeleacul, mi-aş frânge gâtul. Mă ţin din ce în ce mai strâns.
435
XVII
BÂLCIUL
Am văzut şi altădată bâlciul, în anii în care tata avea încă
boi şi ne încărca pe toţi copiii în car şi ne ducea deSântă-Măria la bâlci.
Bâlciul din anul ăsta mi se pare miraculos, bogat. Iată
circul cel mare. La dreapta şi la stânga lui, circuri mai mici, panorame. În faţa circului, bărci şi, lângă bărci, căişori, carusele…
Îmi pipăi banii cu amândouă mâinile, ghemul cu bani.
O să merg şi la panoramă, dar, mai înainte, să-mi cumpăr ceva. Am învăţat să mă tocmesc. N-are să mă păcălească
nimeni.
La prăvălie, încerc să-mi potrivesc o căciulă. Întorc treizeci şi trei de căciuli până aleg una. O pun deoparte, încerc apoi flanele groase de lână seină. Încerc şi o pereche de pantaloni
– pantaloni negri de aba groasă. Nici cu securea nu i-ai tăia dintr-o dată. Cer apoi o pereche de poştali şi le ciocănesc îndelung talpa cu degetele şi cu piatra: să nu fie de mucava.
Negustorul se uită mirat la mine.
— Ce tot încerci talpa?
