Turturică a băgat de seamă că nu sunt în apele mele.Mă
întrebă:
— Te doare piciorul, Darie?
— Nu mă doare. Nimic nu mă doare.
— Te văd abătut.
— Ţi se pare.
346
— Nu te mai preface, îmi spune. Ştiu eu ce e cu tine.Crezi că e o mare nenorocire că ai rămas şchiop.
Plăcut nu e. Putea să-ţi lipsească procopseala asta. Da se întâmplă. Leac, Dumnezeu cu mila… Trebuie să te înveţi cu gândul ăsta. Dar ce? Nu mai sunt oameni cu beteşug pe lume? Sunt. Şi trăiesc.
— Milogii, îi răspund.
— Dă-i în brânza mă-si de milogi. Nu de ei e vorba.Am văzut la Băduleasa un cocoşat. E notar la primărie.Nu-i pasă de cocoaşă. Scrie în condică şi primeşte leafă.Trăieşte. Se poate trăi şi cu un picior năvleg.
— Şi tu crezi că trebuie să mă fac notar?
— Nu numaidecât notar.
Merg tot mai des la dascălul meu şi-i cer cărţi. Mă afund printre salcâmii din arie şi citesc. Mereu citesc. Încărţi încep să găsesc bucurii noi. Şi, dintr-o dată, mâhnirea îmi piere. Pot să-mi spună cum or vrea, pot să-şi bată joc de mine cât or vrea. Îmi dau seama acum că ştiu lucruri pe care ei sunt departe de a le cunoaşte, că înaintea mea s-a deschis un drum mai lung decât al lor, o altă viaţă.N-am să mai pot merge la şcoala militară. Un şchiop nu poate deveni ofiţer. Asta mi-a spus-o şi dascălul. Îl întreb:
— Dar la seminar m-aş putea duce, domnule?
— Nici la seminar n-au să te primească, Darie.
— Dar la şcoala normală? Aş vrea să mă fac învăţător, ca dumneavoastră.
— Nici acolo n-au să te îngăduie. Slujitorii statului nu trebuie să aibă niciun cusur trupesc. Te-ai putea duce la liceu. Pentru asta însă ţi-ar trebui bani mulţi. Nimeni n-o să-ţi dea atâţia bani câţi ţi-ar trebui.
— Am să mi-i câştig singur.
— O să fie greu de tot.
— Nu mă sperii de greutăţi, domnule.
347
Dascălul mă cheamă lângă el. Îmi prinde capul între mâini şi mi-l mângâie:
— Mare păcat! Mare păcat, măi Darie, că orânduirile lumii nu sunt bune. Au să se schimbe cândva orânduirile. Eşti copil. Poate că o să le apuci!…
Mă rup de el şi-o zbughesc.
Am terminat şcoala. Am luat certificatul. L-am pus în lacră, la păstru. A terminat şcoala şi prietenul meu Turturică. Amândoi am răspuns la examen la toate întrebările. Dascălul nostru şi dascălul venit din satul vecin, pentru examen, ne-au lăudat. Ne-au dat şi nişte coroane de flori. Am luat coroana, m-am dus la gârlă, m-am scăldat.Coroana am aruncat-o pe baltă, să meargă la vale, spreDunăre…
Coroană i-a dăruit învăţătorul şi fetei oacheşe, sprâncenate, Filofteii. Chiar i-a aşezat-o pe cap. Îi ieşeau coadele şi-i cădeau pe spinare, lungi şi negre, de sub cununa săracă împletită din ierburi de câmp. Se roşise toată de bucurie.Dascălul nostru ne privea. Avea ochii umezi. Ca să
nu băgăm de seamă că s-a înduioşat, a scos batista din buzunar, şi-a suflat nasul, tare, şi-a şters obrazul şi fruntea de sudoare. Şi ochii şi i-a şters.
— Ei, copii, acum ne despărţim. Să fiţi cuminţi. Să nu uitaţi puţinul pe care l-aţi învăţat de la mine.
Am plecat. S-a închis în urma noastră uşa şcolii.
Al lui Bucur, Micu, a început a se lăuda;
— La toamnă, eu mă duc la oraş, la liceu.
— Şi eu mă duc la oraş, la şcoală, a adăugat MiticăOcî.
Pe urmă Mitică s-a apropiat de mine:
— Intri la noi, la cârciumă? Să speli tejgheaua, să mături duşumeaua. Ori faci nazuri… Curg peticile după tine şi te mai ţii fudul…
Rânjea. Cu un pumn bine repezit l-aş fi silit să-şi culeagă
348
dinţii din ţărână.
Iepure Mărin l-a scăpat.
— Dă-l dracului de berbec bătut, Darie. Nu te mai încăiera cu el.
