petrec. Încalec un căluşel. Mă urc şi mă dau ca într-un scârcium uriaş în bărci. Intru într-un circ şi văd cum se iau doi uriaşi la trântă. S-or fi luptând oare între ei cu adevărat?

438

Namile par, nu oameni. Sunt raşi în cap luptătorii – şi carnea, la ceafă, în trei cute li se adună. Frunţi înguste şi ochi mici, pitiţi în obrajii umflaţi, trupuri masive, butucănoase, picioare groase au. Şi-au spoit cu uleiuri trupurile voinice, grase. Vor să se prindă, mâinile, unse şi ele, lunecă. N-au cum şi de ce se apuca. Seamănă cu gemenii. Gemeni poate că şi sunt. Îi ştie naiba. Unul poartă pantalonii roşii, scurţi; altul, albaştri. Se izbesc cu pumnii pe nimeritelea, se buşesc. Au atâta carne, mormane, pe deasupra oaselor, că, oricât s-ar lovi, în glumă sau nu, durerea n-o simt. Ca doi cocoşi îşi dau ocol.

Izbutesc, în sfârşit, să se lege de mijloc. Se prăvălesc.

Curge de pe ei sudoarea.

Pe linia satului, primăvara, când pământul e zvântat, dar încă nu se poate ieşi la arat, şi toamna, când încă n-au început ploile, flăcăii se iau la trântă, numai zăbunele şi le aruncă de pe umeri, şi de-adevăratelea. Care e mai slab cade dedesubt, cât e de lung. Şi băieţii mai mici se iau la trântă, să-şi încerce puterile.

Au ieşit din arenă uriaşii şi-au intrat în locul lor trei pitici – un bărbat, o femeie, un copil, mai curând nişte stârpituri hidoase, cu capete mari. Cu nişte farfurii se joacă învârtindu-le în vârful unor beţişoare… N-au niciun haz. Scamatoria asta până şi eu, care nu sunt pitic, ştiu s-o fac… Am prins meşteşugul cu ani în urmă, de la un copil de trupă… Un regiment de piotă şi-a întins atunci pe câmp, mai sus de cimitir, corturile, pe mirişti. În satul vecin,Stănicuţ, pe luncă, în sărături, îşi aşezaseră corturile călăraşii. Toată vara s-au îndeletnicit soldaţii cu instrucţia.Toamna au avut loc manevre. Cânta seara muzica regimentului, când se strângeau, îmbrăcaţi în tunici croite pe trup, în jurul mesei, ofiţerii. Pe vine, în iarbă, din gamele, fără linguri, se ospătau soldaţii. Nu le cânta nimeni.Dacă murea câte unul – şi mureau mulţi, 439

loviţi de boli ori de bătaie – îi cânta popa regimentului la cap… Soldaţii care mureau erau îngropaţi goi, cum veniseră

pe lume…

— De ce goi?

— Hainele sunt ale regimentului…

Pe lângă soldaţii regimentului creşteau copii de trupă, nişte soldaţi mici, cât nodul. Făceau treabă pe la bucătărie, măturau corturile, umblătorile. După masă ştergeau vasele.

Cei mai măricei învăţau să sufle în flaute, în goarne, în tromboane, învăţau să bată toba mică, toba mare, la muzică.

Cine voia îi altoia, cu palma, cu pumnul, cu nuiaua, cu parul… Vai şi amar de ei… Amară era pâinea regimentului…

Copiii de trupă – copii fără părinţi… Se jucau cu noi, ne învăţau drăcii pe care noi nu le ştiam. Unul bondoc, isteţ, ştia să arunce cuţitele care se înfigeau în scânduri, cu vârful, unde voia el. Ştia să învârtească în vârful băţului farfurii mai mari, farfurii mai mici. Se pricepea şi la scamatorii cu mingea pe care o băga în gură, o înghiţea şi-o scotea nu din burtă, ci din cap, pe ureche… Îl chema Alicu Alip. Umblase prin lume cu circul. Fugise într-o noapte de la circ. La regiment, nimerise mânat de foame. Sărise, cum se spune, din lac în puţ. Mă împrietenisem cu el. Îi furasem meşteşugul în joacă. Nu era cine ştie ce… Zău…

Am văzut ce era de văzut. Nu mare lucru. Mă sucesc, mă

învârtesc, cumpăr câteva gogoşi calde şi le înfulec.Beau şi un pahar cu limonadă galbenă.

Puah! Ce caldă el Mai bună e apa rece. În bâlci poţi să

crapi de sete, nu-ţi dă nimeni un pahar de apă.

Curiozitatea mă împinge în circul german. Au un elefant, au o girafă cu gâtul lung, două zebre dungate şi un leu bătrân, cu labele, cu urechile tocite, cu dinţii ştirbi.

Măscăricii se dau tumba şi bolborosesc cuvinte pe care eu nu le înţeleg, cuvinte nemţeşti. Unii oameni râd, alţii ar vrea să râdă, alţii se prefac că le place…

440

Mie îmi plac cu deosebire caii, patru căluşei mici, albi ca spuma laptelui, care ies în arenă înhămaţi Ia o trăsurică.

Vizitiul roteşte un bici în mână, căişorii n-au hăţuri.Pornesc şi se opresc după poruncă.

Căişori care poartă trăsurica, şi pornesc şi se opresc după poruncă, urcă dealul, pogoară valea fără hăţuri, s-au mai văzut prin părţile noastre. La boierul Ipolit Drăculea de la Furculeşti s-au mai văzut. Era om rar Ipolit Drăculea de la Furculeşti, şi lumea spunea – dar câte nu spune lumea –

că are minte multă, dar că nu e toată bună… îşi adusese, cine poate şti de pe unde, şase cai mărunţi, vărgaţi, pe care-i înhăma la o trăsură scundă, cu roţi galbene.

Hamurile luceau, străluceau. Lipseau hăţurile. Colinda moşia boier Ipolit şi satele de pe valea Călmăţuiului, în goană, căişorii n-o luau razna, nu-l răsturnau pe boier în şanţ, în râpi. Ca nişte robi supuşi ascultau caii mărunţi poruncile boierului. I se părea lui boier Ipolit Drăculea că o muiere nu s-a ridicat în picioare, că un om nu şi-a luat repede căciula din cap când nu l-a văzut venind.

— Halt! striga.

Trăsurica se oprea. Sărea la rumân boierul, îl pălmuia, îl năucea. Se târa omul bătut mai departe, se ridica…

— Vino încoace, îl chema Ipolit Drăculea. Ţine un leu.Dacă m-ai da în judecată că te-am lovit fără pricină, cu atât m-ar amenda judecătorul, cu un leu… Ţine leul, mă

amendez singur…

Unii, mai ticăloşiţi de viaţă ori prea flămânzi, primeau pomana… Colţoşii îi răspundeau:

— Păstrează-ţi leul, boierule, nu-mi trebuie…

Se mira Ipolit Drăculea, se urca în trăsură, biciuia căişorii, îi alerga, îi fugărea, le scotea sufletul…

În curţile boiereşti păstra, în cuşti mari de fier, maimuţe de toate soiurile, lupi vineţi de pădure, de deal, urşi 441

galbeni, de miez de munte, şi sălbăticiuni aduse de peste mări şi ţări, şi păsări nemaivăzute, cu pene colorate…

În cutii cu geam păstra, vii, şerpi de toate neamurile, unii groşi ca stupul şi lungi de câţiva stânjeni… Avea oameni care ştiau ce şi câtă hrană să-i dea fiecăruia… Cu sălbăticiunile îşi mânca rodul moşiei. Din sălbăticiuni i s-a tras sfârşitul…

L-a pişcat cu limba veninoasă o viperă…

Cântă muzica. Un vals cântă muzica. Căişorii se ridică în picioare şi încep să valseze ca boierii, ca acriturile ţopăie şi rânjesc, nechează.

Se apropie miezul nopţii. Peste bâlci a căzut deodată un aer greu, posomorât, de teamă. Au năvălit norii. Dincolo de marginea bâlciului, păduri de întuneric. Şi vântul a început să bată. Corturile bâlciului îşi clatină steagurile.Poate că o să

înceapă furtuna.

Mi se pare că nu asta a adus frica în bâlci.

La cârciumi, tarafuri de lăutari dau zor. Au venit şi cântăreţe din oraşe îndepărtate. La una din locante îl văd pe nenea Alviţă pe jumătate beat, cu o şanteză pe genunchi.

Viorile tremură, şanteza îi cântă lui cumnatu-meu: Uite-l, uite-l, pupă-l doica

Pe-ăl de mi-a luat scurteica

Şi mi-a ridicat zăvelca…

Ce nefericită e soră-mea Evanghelina! De când s-a măritat, s-au repezit necazurile asupra ei. Luase pe neneaIon Alviţă, cam fără voie, pe furatelea, flăcău cu casă, cu pământ, cu vite de muncă, pe deasupra frumos coz. Armata l-a stricat.

La roşiori l-a luat. A venit de Paşte acasă: tunică neagră cu brandenburguri roşii şi nasturi lungi, răsuciţi, pantaloni cu vipuşcă lată, neagră, cizmele oglindă, cu pinteni şi rozetă, scârţâiau, mustaţa pe buză, neagră, subţire, ochii negri, 442

aprinşi. Au început a-i da ghies muierile.S-a spurcat la Cuculeasa. Fusese luat ordonanţă la ofiţer, învăţase mai abitir să joace-n cărţi, prinsese năravul băuturii… A vândut boii, şi-a îmbrăcat ibovnica, a pierdut preţul vitelor în cărţi cu notarul, cu popa. Soră-mea, cu un copil în braţe, cu altul în pântec, pământie la faţă, pătată pe lângă

nas, veştedă. Cât a făcut milităria a pierdut pământul.