Copitele nepotcovite bat blajin pământul moale.Mi-a spus odată moşul Burdulea:
— Oameni, băiatule, pe-aici au trăit de la începutul veacurilor. Iei o mână de ţărână în palmă. E ţărână celor care au vieţuit altădată pe aici. Oamenii sunt trecători.Numai ţărână e veşnică, numai ţărână nu moare…
Copitele calului bat blajin ţărâna. Cu milă parcă. Cioca-cioca. Cioca-cioca… Se mai opreşte calul. Mai rupe o gură de iarbă din marginea potecii. O clefăie.
— Diii!…
Mătuşa Uţupăr a fost ţinută şi ea pe şlep în 907. Atrecut prin puşcărie. A avut şi proces. I-au tăiat bucile când au chinuit-o. A răbdat. Păstrează semnele. Şi ţine minte. A dus-o pe Diţa la spital şi i-a cusut doctorul buza.Nu mai are buză
de iepure – numai o dungă subţire, albă.
S-a măritat Diţa cu băiat din sat, care-a intrat ginere în casă la mătuşă-mea.
— S-avem şi noi un rumân în casă, lămureşte mătuşă-mea. N-am avut parte de băieţi. Mi se topeşte sufletul când mă gândesc la Pantilie…
— Ei, mamă, nu te mai gândi şi tu, o îndeamnă Diţa.
354
— Dac-aş putea să nu mă gândesc! Câteodată uit. Trece ce trece şi mi-aduc iar aminte. Şi când mi-aduc aminte…
— Mătuşă Uţupăr, m-a trimis tata să vă spun că nu putem veni la nuntă…
— Bănuiam eu. S-au prăvălit peste voi necazurile. Dar ce e cu tine? Ţi-a îmbătrânit obrazul. Parcă n-ai mai fi copil…
— Şchioapătă, mamă. L-am văzut după ce a descălecat şi-a venit spre casă.
Îi arăt piciorul. Îl pipăie îndelung.
— Asta e fără leac, hotărăşte mătuşa Uţupăr. O să-ţi fie greu să trăieşti. Trebuie să înveţi o meserie.
— O să învăţ, mătuşă.
La întoarcere, mă opresc la Cârlomanul, s-o văd pe bunica. Doarme sub pământ bunicul, cu barbă cu tot. Pe fereastră au rămas ceasloavele lui. Nu le umblă nimeni prin foi. Nenea Dumitrache nu s-a învrednicit să înveţe a citi.
Intru cu calul în curte. Bunica stă pe prag, sprijinită
întoiagul ei lucios. Ţanţoşă, cu bariş albastru, cu cămaşa zăpadă, scrobită, cu zăvelcile înflorite, cu picioarele în papuci.
— Scoate mârţoaga afară din arie! îmi strigă. Să nu-mi spurce iarba…
Vreau să leg calul de gard, în uliţă.
— Nu-l lega de gard! strigă iar. Îmi rupe gardul şi nu vine taică-tău să mi-l dreagă. Du-l în poiană şi leagă-lde salcâm.
Duc bălanul departe, în luncă şi-l leg de salcâm. Grădina bunicii – gură de rai. Pomii se îndoaie sub povara fructelor date în pârg. S-au copt corcoduşele. Crengile corcoduşilor gem de atâta rod. Prin mijlocul ariei uriaşe pârâul lat îşi mână mai departe apele clipocind…
— Ce e, măi beteagule, ai venit după poame?… Ţi s-a făcut poftă de poame!... Ai încălecat pe mârţoagă şi ţi-ai 355
spus: mă duc la bunica, să-mi umplu burta!… Ei bine, nu!…
N-ai să-ţi umfli burta!… Nu-ţi dau nici de gustare.Spune-i lui taică-tău să sădească pomi…
— O să-i spun, bunică…
Poteca pogoară spre gară pe lângă via cea mare a boierului olog de la Băneasa. E înalt gardul. Numai păsările pot trece în zbor pe deasupra. Şi gângăniile din ierburi pe dedesubt.
Totuşi, via o păzeşte albanezul fără somn, cu puşca cu două
ţevi totdeauna încărcată cu cartuşele de lup.Pe albanez îl cheamă Ismail Medin. Poartă fes roşu, cu ciucure căzut pe-o ureche. Satul îi spune, simplu, turcul.E prieten cu tata.
Dacă se întâlnesc, dacă amândoi au ceva vreme de pierdut, rămân la taifas. Păzeşte via boierului turcul. O dată la doi ani trece Dunărea. Se duce dincolo de Dunăre, în munţi, îşi vede nevasta şi copiii – patru fete-n şalvari – iernează, se întoarce primăvara. Le lasă câştigul lui, ca să aibă cu ce trăi.
— Bună ziua, Ismaile…
— Bună ziua… Măi, dumiata eşti al lui Tudor, bre…
— Al lui Tudor sunt…
— Ăla mic care ai fost bolnav…
— Da.
— Stai, bre, să dai eu la dumiata ceva…
Pătrunde în vie pe poarta numai de el cunoscută. Întârzie mult. Se întoarce cu braţul plin de struguri.
— Asta copt devreme. Dulce struguru. Ia, bre. Mănâncă.
