măgură drumul, trecea prin pădurea de la Adâncata, pădure tăiată, în locul căreia se înalţă acum crâng tânăr. Trecea pe lângă cetate. La marginea Ruşului, spre răsărit, se ridicau valurile vechii cetăţi. Când mergeam la oraş, opream lângă
cetate. Coboram şanţul, urcam dealurile, unde au fost cândva zidurile, pătrundeam în ocolul ei.Scormoneam cu băţul în pământ şi găseam vârfuri de suliţă, arme vechi, nasturi, câte altele. Se bătuseră pe acolo ostaşi şi oasele lor le tot scoteau în lumină plugurile ruşenilor.
În noaptea aceea, pe ladă, în căruţă, moţăiau tata şi mama. Caii, la pas. Eu, zgribulit, înfăşurat în ţoale, îngropat până mai sus de brâu în paie. Lumina albastru luna, înaintea şi în urma noastră alţi călători curgeau spre târg.Auzeam hăuituri, vorbe, fluierături. Noaptea, vorba oamenilor se aude mai de departe şi mai desluşit. Pesemne unde aerul e mai subţire, mai limpede. Luna urca spre 358
creştetul cerului şi stelele păleau. Era plină luna. Nici urmă de nori pe cer. Dintr-o dată, marginea lunii a început a prinde cocleală. Creştea pata, lumina scădea.
— Tată, cine muşcă luna?
Întoarce tata capul, opreşte caii.
— Ei, drăcie! Luna o mănâncă vârcolacul!
Se uită şi mama şi-i văd cum amândoi încep a se cruci.Grăbiţi şi speriaţi se crucesc.
S-a lăsat peste câmp o tăcere adâncă. Auzisem care şi căruţe uruind în noapte. Acum nu mai auzim nimic. Parcă
a împietrit aerul. Într-o clipă aerul parcă a împietrit.
Tata se dă jos, trage căruţa la marginea şoselei.
— Vino-ncoa, Darie…
Cobor şi eu. Tata ia un braţ de paie şi-l face ghem.Scapără – iasca ia foc. Aprinde foc cu flacăra înaltă –
foc de paie la marginea şoselei! Şi dintr-o dată, înaintea şi în urma noastră, pe şosea, vedem cum s-au aprins sumedenie de focuri. Caii noştri n-au clopot la gât. Asta nu e bine. E bine totuşi: au clopot caii altora.
Auzim acum sunete de clopote de cai, tălăngi de acelea pe care le poartă la gâtul lor vacile. Oamenii au dejugat boii, au deshămat caii, au aprins focuri şi se dedau la zurbă.
Câmpul – hărmălaie, flăcările se ridică mai înalte, zgomotele străbat până sus văzduhul. Vârcolacul nu se sperie.Gura lui muşcă mai adânc din trupul lunii. Uite, luna e acum pe jumătate… A rămas un sfert din lună… A mai rămas mai puţin de un sfert. O limbă subţire şi îndoită
ca secera mai atârnă galbenă, negricioasă, în văzduh. Asta e…luna. Oamenii tremură pe lângă căruţe. Nu de frig tremură.Nu pentru a se încălzi au aprins focurile. Luna nu mai are nicio putere. Oamenii dârdâie. Mi se pare ciudat, dar eu nu tremur deloc. În cărţile pe care le-am citit, am aflat şi unele din tainele cerului. Ştiu ce înseamnă asta.
359
Încerc s-o lămuresc pe mama:
— Nu există vârcolaci, mamă. Să vezi…
— Aşa o fi, Darie…
— Aşa o fi, spune şi tata. Dar cine mănâncă luna?
Îi văd neliniştiţi. Neliniştea nu începe să le treacă decât atunci când marginea subţire a lunii prinde din nou a se îngroşa.
— S-a speriat vârcolacul, îl aud pe tata. Lasă în pace luna.
O să crească la loc luna. Se apropie ziua. Vârcolacul se întoarce şi intră în trup…
Înhamă caii la căruţă, le dă bice. Îi povesteşte mamei despre un neam al nostru, un unchi mort mai demult, care era vârcolac…
— Eram copilandru, spune tata, mai erau păduri cu luminişuri largi, creştea sipica înaltă cât omul, nu te vedeai din ea, pe dealuri nu intraseră plugurile, păşteam oile pe lângă un văr de-al tatii – unul Bădoi Găbunea.. Se apropiase bătrâneţea de el. Se mai aflau şi alţii pe la târlă, pe Saiele. Îl ştiam că e vârcolac. O ştia şi el. Plină lucea luna pe cer.
Lumina aproape ca ziua. Îi venea timpul bătrânului. Se scula, îşi lua ciomagul şi pleca. Se ascundea într-un tufiş.
Cădea în somn adânc. Pleca vârcolacul din el să mănânce luna. Se întorcea, peste un ceas, două, vârcolacul în trupul lui năduşit, ostenit, stors de puteri, ca după o călătorie lungă. Se trezea, venea la târlă.
— Ştii că vârcolacul a mâncat luna, unchiule?
— O fi mâncat-o…
Căuta să schimbe vorba. Nu-şi aducea bine aminte de nimic. Mărturisea numai că e ostenit, că i se pare că în timpul somnului a făcut un drum lung prin văzduh.
— Sus, deasupra pământului, mi-a fost frig, văzduhul e rece. Atât îmi amintesc din tot visul…
Se întindea lângă foc, îşi încălzea oasele bătrâne…
Caii măreau pasul. În vale, oraşul cu lumini aprinse se 360
trezea din somn.
361
XVI
PELIN
Tragem la fratele mamei, la unchiul Tone, care ţine măcelărie în piaţă. Unchiu-meu pleacă la treburile lui înainte de a se lumina de ziuă. La măcelărie pleacă. Ne primeşte în portiţă ţaţa Finica, nevastă-sa – o femeie neagră, măruntă, puţintică la trup, cu ochi negri, lunguieţi. Nu mai puţin de nouă copii i-a dăruit unchiului Tone. Copiii – verii şi verişoarele mele – năpădesc căruţa. Se caţără pe roţi, pe şuşleţe, pe loitre.
