— Atunci nu mai vorbi. Tu trebuia să mergi la armată, la război,

să-ţi

aperi

pământul.

Eu

ce

să-mi

apăr…Păduchii?…

— Totdeauna sări cu gura, ciungule. Te ştiu de la răscoale…

— Bine că mă ştii…

Mirea Savu e scurt şi gros, îndesat. Are pământuri multe şi vite. S-a rugat de nemţi să-l numească primar, ca să-şi apere avutul de rechiziţii. Le-a jurat credinţă.Cheamă pe înserat femeile mai tinere, cu bărbaţi plecaţi la război, la primărie. Le răstoarnă pe mese, pe duşumea.

Pe cele care nu crâcnesc le mai scuteşte de dări. N-a lăsat nevasta să-i nască decât un copil – să nu i se împartă

după moarte averea în două…

457

Învăţătorul din cătun era ofiţer de rezervă. A plecat pe front părăsindu-şi casa, nevasta şi doi copii.

Frumoasă nevastă are învăţătorul din cătun! Fată cu carte.

Fata unui mic proprietar dinspre Olt. A învăţat la pension, la Bucureşti. Vorbeşte şi nemţeşte. Întâi a descoperit-o Ganz.

Mai pe urmă a descoperit-o şi RudolfBurger. Ganz s-a ales cu câteva cravaşe pe spinare. Le-a luat, a salutat, a plecat.

În casa învăţătorului Bivolaru face chefuri în fiecare seară

feldvebelul Rudolf Burger. Dandanaua ţine până la ziuă.

Câteodată, oamenii o văd noaptea pe femeia învăţătorului îmbrăcată milităreşte, plimbându-se la braţ pe uliţă cu şeful nemţilor. Muierile o clevetesc şi-i întorc spatele când o întâlnesc.

Se ştie acum că învăţătorul a căzut prizonier şi se găseşte închis, undeva în Germania. În fiecare săptămână, vin de la el scrisori lungi, în plicuri desfăcute. Le citeşte notarul, le citeşte poştaşul, le citeşte până şi vătăşelul primăriei. Tot satul află cuprinsul lor.

Învăţătorul e bolnav, nu mai trage nădejde de întoarcere. Îi aminteşte nevestei să aibă grijă de copii şi-i spune cât de dragă i-a fost altădată, cât de dragă i-a rămas acum. O

îndeamnă să fie cuminte.

S-a spart casa lui Toma Ocî, a cârciumarului. Întâi a murit cârciumarul şi la câteva zile după el i-a călcat pe urme nevastă-sa. Fetele mai mari au plecat la oraş. Au apucat pe drumuri urâte. Pe cele mici le-au luat neamurile nevestei. A rămas stăpân peste cârciumă şi acareturiMitică.

— Te mai duci la şcoală, la oraş, Mitică?

— Dacă a murit tata, cum o să mă duc…

— Şi ce-ai să faci?

— Am să vând tot şi am să mănânc.

— Pe urmă?

458

— O să văd eu ce-o să fac pe urmă.

A vândut pătulele, a vândut hambarele, a vândut lemnele din curte. Vite n-a vândut, că n-avea cârciumarul vite. În fiecare zi a mâncat o pasăre friptă pe care a tăiat-o, a jumulit-o, a părpălit-o pe jărăgai singur. S-au terminat şi păsările. Ca să aibă ce mânca, băiatul cârciumarului a vândut obloanele prăvăliei. Pe urmă a vândut uşile şi ferestrele desprinse cu tocuri cu tot din zid. Pe nimic le-a vândut. Vânduse mai înainte tejgheaua, paharele, sticlele, butoaiele din pivniţă. Straiele părinţilor le-a dat la ţigani.

Nu le-a putut vinde. Cine să cumpere îmbrăcăminte de la ofticoşi?

— Mai ai ce mânca, Mitică?

— Nu mai am…

— Nu vrei să intri undeva să munceşti, Mitică?

— Nu vreau. Eu nu muncesc. Taica a fost cârciumar.Eu sunt băiat de cârciumar. Cum să muncesc?…

— Dar ce-ai să faci atunci?

— Am să rabd.

— Până când?

— Până când am să mor.

Am crezut că glumeşte. Mitică Ocî n-a glumit. A trecut toamna şi acum e iarnă. Miez de iarnă. Într-o odaie mai ferită, fără uşi, fără ferestre, Mitică Ocî a aşternut un coş

de paie. Stă întins pe paie şi aşteaptă. Lângă el, un ulcior cu apă. Ia din când în când ulciorul. Îl duce la gură.

Soarbe o înghiţitură de apă, îl pune la loc. Apoi iar rămâne întins, nemişcat. Se duce buhu: Mitică a lui Ocî s-a întins pe paie şi aşteaptă să moară…

— E bolnav Mitică?

— Nu, nu e bolnav. Dar vrea cu orice preţ să moară.

— Cum să moară, dacă-i sănătos?

— Păi, dacă nu mănâncă, o să rabde cât o să rabde şi într-o zi o să moară… De foame o să moară băiatul 459

cârciumarului.