— Luaţi-l pe puişorul ăsta şchiop. Vrea să înveţe tăbăcăria. Tăbăciţi-l puţin. Ştiţi voi cum. Numai să nu-369
lomorâţi…
Pe sus m-a luat mustăciosul. M-am pomenit în curte, în dosul prăvăliei. I-a chemat şi pe ceilalţi. Erau zece găligani –
cu băiatul jupânului, unsprezece.
Dinspre grădina publică se auzea cântec. Cineva suspina la pian. Venea cântecul dintr-o casă albă, cu etaj, cu toate ferestrele deschise. Ca o apă lină şi dulce venea cântecul, mă
înfăşura, mă pătrundea…
— Ne-a poruncit jupânul să-l tăbăcim, a spus mustăciosul.
Tata plecase din prăvălia jupânului, abătut. Îşi trecuse mâna aspră, uşor, peste ceafa mea, de parcă ar fi vrut să mă
mângâie, şi-mi şoptise:
— Să fii cuminte, băiatule…
Nu cutezase mama să vină să vadă unde am să
lucrez.Dacă m-ar fi însoţit până aci, gândeam, nu m-ar fi lăsat.Plecasem din curtea unchiului Tone. Se uitase după
mine lung, apoi dintr-o dată întorsese capul, să nu-i mai văd ochii. Nu-i văzusem ochii, dar îi simţisem umezi.
Jupân Moţatu spusese calfelor să mă tăbăcească bine, fără
să mă omoare însă. Din capul scării, calfa mustăcioasă îmi dăduse brânci. Mă rostogolisem în curte de-a berbeleacul.
Mă ridicaseră în picioare. Făcuseră cerc în jurul meu unsprezece băieţi. Strimt cercul. Strâmt şi strâns.N-avea cum să-l străbaţi. Apoi, chiar dacă l-ai fi rupt şi ai fi trecut dincolo de el, cum să fugi!… Era o curte înconjurată pe trei laturi de ziduri înalte, oarbe. A patra latură era despărţită de uliţa strâmtă, care – asta am aflat-o curând – ducea în fundătura cu casa cu fete, de un gard de uluci. Pe deasupra ulucilor, sârma ghimpată ferea, noaptea, prăvălia şi pivniţa de hoţi. M-am uitat în ochii fiecăruia, să văd dacă nu cumva vor să glumească. Câinii aveau ochii mai blânzi. Mi-am ridicat umerii. Mi-am acoperit obrajii cu mâinile. Mi-am 370
spus: să nu-mi stâlcească faţa.L-am auzit pe mustăcios întrebând:
— Ei, care începe?
— Ca de obicei, eu, a răspuns Minache, feciorul jupânului Moţatu.
— Arde-l!…
Ploaie de palme peste obraji. Ploaie de pumni în coaste.Peste picioarele mele goale, năvală de picioare încălţate.
— Gata, a spus mustăciosul. I-ai făcut safteaua. Acum lasă-ni-l nouă…
— Numai o dată să-l mai plesnesc, Gogule…
Pe mustăcios îl chema Gogu.
Mă zvârcoleam în ţărână. Îmi ardea capul. Tot trupul îmi ardea. Acum – îmi treceau gândurile prin minte cu repeziciunea fulgerului – acum mă zbat aci cum se zbăteau câinii la ţară, câinii bătrâni care-şi pierduseră văzul, mirosul şi auzul, câinii care se giovliseră şi nu mai aduceau niciun folos, nici măcar nu mai lătrau, şi pe care, fără milă, noi, copiii, îi omoram cu bâtele. Au să mă
omoare?Nu! Au să mă smintească în bătăi, atâta tot.
Ţineam fălcile strânse, să nu strig, să nu gem. De câteva ori m-au ridicat în picioare, m-au ţinut de subsuori, au vrut să-mi mute fălcile. M-au lăsat să cad. Ca o cârpă am căzut.
— A leşinat, Gogule. Daţi-l dracului, lăsaţi-l. Să nu moară! Dăm de bucluc. Mi se pare că are nişte rude în oraş.
Unul m-a luat de cap, altul de picioare. M-au dus în odaia unde dormeau ei, unde de aci înainte aveam şi eu să
dorm multe, lungi, nesfârşit de lungi, nopţi. Se aflau acolo două paturi de scânduri acoperite cu rogojini rupte, cu papura tocită, destrămată. M-au aruncat într-un pat. Au plecat. Au tras după ei uşa. Fereastra da spre curte.
371
Geamurile, vinete de praf, nespălate de ani. Prin colţurile odăii, aproape de tavan, pânze de păianjeni. S-a desprins din tavan un păianjen negru, burticos. Şi-a depănat firul. S-a pogorât deasupra mea. La o palmă depărtare s-a oprit.S-a legănat câteva clipe în aerul pe care răsuflarea mea deasă, sughiţată, îi tremura. A început a-şi strânge ghemul păianjenul. Uite-l! Suie!…
Când mă aflam la ţară – până aseară mă aflam la ţară, la noi acasă – mă jucam uneori pe câmp, singur. Descopeream, în iarbă, găuri de păianjen. Căutam un surcel, înfăşuram la unul din capetele surcelului puţin bumbac scos din zăbun.
Răsuceam bumbacul. Măciulia surcelului o udam cu scuipat. Cufundam beţişorul în gaură. Păianjenul din fund se prindea cu picioarele de bumbacul ud.Scoteam afară
surcelul. Păianjenul, orbit de lumină, se desprindea şi începea să alerge năuc prin iarbă. Îi urmăream goana nebună. Îi număram picioarele subţiri. Îi priveam trupul fragil, capul. Erau păianjeni negri ca păcura.Erau păianjeni albi, vineţi, roşcaţi. O dată am găsit un păianjen albastru ca floarea inului. Cui omoară un păianjen i se iartă un păcat…
Aşa cred rumânii… Cu multe păcate ar fi trebuit să fiu încărcat, ca să am ce să mi se ierte.
— Vezi, Darie, îmi spunea dascălul meu Bragadiru, oamenii cred o mulţime de lucruri la ţară din pricina neştiinţei lor. Cred în descântecele babelor şi ale vracilor.Cred în puteri nevăzute. Cred că undeva există o lume unde ajung, după moarte, sufletele oamenilor. Nu există nicio putere nevăzută care să hotărască soarta oamenilor pe pământ. Oamenii hotărăsc singuri de soarta lor. Dincolo de moarte nimic nu există. Învăţătura ar risipi neştinţa, superstiţiile. Trăiesc oamenii ca într-o noapte cu întuneric adânc. Tu ai citit ceva. Să citeşti mereu, să ţi se deschidă bine ochii asupra lumii.
372
A ajuns la plasa lui păianjenul negru. Şi-a strâns picioarele. Nemişcat a rămas, ca un punct.
De ce m-or fi bătut? Întrebarea mă sfredelea. Nu găseam răspunsul. Avuseseră grijă găliganii să nu-mi frângă niciun os. Mă tăbăciseră numai – aşa cum le poruncise jupân Moţatu.
