Ascultăm, ridicăm din umeri. Moşu-meu Burdulea a îmbătrânit de tot. Are treizeci şi ceva de nepoţi şi strănepoţi pe front. Vede bine. Aude încă bine. Se sprijină

în toiag când merge. Tot se mai leagă cu glume de fete, de muieri… La primărie, nu-l mai rabdă inima, se amestecă în vorbă:

— Într-o noapte au să plece nemţii. O să-i vedem seara patrulând prin sat şi dimineaţa o să ne pomenim fără ei.

N-o să le ducem dorul.

În locul lui Alistar Mânzu, plecat în Moldova – nu ştie nimeni dacă a ajuns ori n-a ajuns cu zile până acolo – a venit alt subprefect, unul Mitiţă Bosoancă, mărunt, ciupit de vărsat, crăcănat. A fost ofiţer, l-au prins nemţii, l-au ţinut în lagăr, l-au făcut să treacă de partea lor. E de prin Turnu, fecior de negustoraş stămbar.Le spune oamenilor:

— Sunt tari nemţii, măi oameni, sunt tari. Au să

cucerească toate ţările. E bine să ne dăm cu ei, să fim prieteni cu ei, una cu ei…

— Aşa cum e una calul cu călăreţul, spune râzând moşu-meu Burdulea. Noi calul, neamţul călăreţul… Noi dedesubt, neamţul deasupra. Asta o să meargă un timp.O

să zvâcnească o dată calul şi-o să-l arunce pe călăreţ în şanţ să-şi rupă gâtul. Cine erau mai tari ca turcii!…I-au alungat creştinii până dincolo de Balcani… Ehei!…Nu ţine mult nici puterea neamţului!…

— Atunci – se amestecă în vorbă Lambe Rigopol, învăţător de oraş, refugiat în sat – erau în putere ruşii.Acum ruşii s-au răsculat, l-au dat jos pe ţar, nu mai vor să lupte soldaţii. Cer pământul boierilor… Au făcut revoluţie…

— Apăi, bine au făcut. S-or fi săturat şi ei de război şi de asuprire…

Ciungul din cătun a vorbit aşa. Mâneca goală îi atârnă

moale.

469

Subprefectul se supără:

— Dumitale ţi s-a urât cu binele? Aş putea să te închid…

— Cu asta n-o să potoleşti revoluţia din Rusia, domnule subprefect…

Oamenii au aflat că dincolo de hotarele Moldovei fierbe, cât e Rusia de mare, revoluţia, că împăratul a fost doborât de pe tronul lui de aur şi că revoluţia se întinde, că boierii fug… Au aflat şi aşteaptă să vadă ce-o să se petreacă mai departe.

Deocamdată îi văd pe nemţi îngrijoraţi, sleiţi. Soldaţii care trec spre frontul din Moldova sunt din ce în ce ori prea bătrâni, ori prea tineri. Mereu trec spre front soldaţi mai bătrâni decât bătrânii, mai tineri decât tinerii care au avut acelaşi drum cu o săptămână în urmă…

— Le merge bine nemţilor?

— Le merge. Vorba aceea: „Mamă!”„Ce e, măi”?„Nu-i e bine vacii noastre!”„Ce are?”„Vine tata de la câmp cu pielea ei pe ciomag!”

Iarna asta n-am folosit ogarii, nimeni nu şi-a folosit ogarii.

N-au îngăduit nemţii.

A schimbat tata pripoanele cailor. Coboară poteca spre casă cu toporul în mână.

Spaima satului a devenit de câtva timp soldatul Franţ, de la comandamentul german. E venit de curând în sat.Scurt, blond, mustăcios, şchioapătă de piciorul drept. Abăgat frica în norod. Se plimbă pe uliţa satului, de parcă ar fi întruna ameţit de băutură. Pe cine-l întâlneşte, îl loveşte cu cravaşa în obraz, pe spinare, unde nimereşte.

E necăjit tare: cinci fraţi au plecat pe front. Până acum au murit patru. El e al cincilea şi a fost rănit la picior, a rămas beteag. A nădăjduit că va fi lăsat la vatră.Se pare însă că

numărul nemţilor s-a împuţinat. A fost trimis la etape.

Îndârjit, îşi varsă necazul pe cine poate. Înjură întruna pe limba lui. Târgoveţii refugiaţi în sat, care ştiu nemţeşte, spun 470

că l-ar fi suduind până şi pe împăratul lor, care a pornit focul şi prăpădul în toată lumea. Poţi să-i crezi?…

Venind de-a lungul uliţei, îl întâlneşte pe tata. Începe să

urle, apoi se aruncă asupra lui cu cravaşa, îl apucă de umăr şi-l îmbrânceşte spre comandatură…

S-a rupt hora. Băieţii şi fetele s-au risipit ca un stol de vrăbii în care cineva ar fi tras cu praştia.

Mă smulg din grămadă şi mă iau după neamţ… îl duce la comandament pe tata. Rămân pe prispa comandamentului şi aud cum Franţ îl bate pe tata. I s-a părut neamţului că

tata a vrut să-l omoare cu toporul…

Intru înăuntru şi încerc s-o lămuresc pe cârnăţăreasă.

Cârnăţăreasă îl lămureşte pe neamţ. Îi vine greu să

creadă că n-are niciun motiv să lovească.

Cu faţa însângerată, tata s-a apropiat de cârnăţăreasă, o roagă:

— Scapă-mă, coană Miţo. Am să-ţi aduc o gâscă.

— Două să-mi aduci…

— Două o să-ţi aduc…

Cârnăţăreasa se aşeză între tata şi neamţ. Îi turuie gura.

Până la urmă, neamţul se moaie. Ne face semn să

plecăm.

Plecăm. Tata înainte, eu după el.

Nunta s-a spart. Au rămas numai doi-trei vecini. Frate-meu Ion, de ciudă, a deşertat pe gât câteva ulcele de ţuică.

I s-a aprins faţa. Ochii îi sticlesc ca unui lup. Se plimbă

prin odaie, furios.

— Mă duc să-l omor!

Un potop de înjurături îi năvăleşte pe gură.