Îmi pipăi carnea. Mă ustură. Îmi vâjâie capul.
S-a înserat. Cineva a deschis uşa. A aprins lampa. Unul din cei zece se apropie de mine. Se aşează pe marginea patului. E un băiat lung, subţire, cu faţa galbenă, cu umerii obrajilor mult ieşiţi în afară.
— Te doare trupul?
De ce m-o fi întrebând? A fost şi el doar printre cei care m-au bătut! Poate mi-a auzit gândul. Nu. Gândul omului nu-l aude nimeni. Ar fi greu de trăit în lume, dacă oamenii şi-ar auzi gândurile. Îşi aud numai vorbele. Poate că în tinereţe părinţii mei s-au iubit. Acum! Acum trăiesc sub acelaşi acoperiş. Între ei, alături de ei, noi, liota… Oprind pe mama uitându-se cu ochi răi la tata. O aud:
— Cum spui tu, omule, aşa să fie.
Pare blajină. Dar sărăcia a înrăit-o. Şi pe tata l-a înrăit sărăcia. Mama gândeşte că tata, dacă ar fi fost mai isteţ –
şi ea ştie bine că e isteţ, dezgheţat, chibzuit, dar mânia, supărările îi întunecă judecata uneori – şi-ar fi putut făuri o stare mai bună, să nu sufere ea, să nu suferim noi toţi, şi tata laolaltă cu noi, atâtea lipsuri. Izbucneşte câteodată:
— Uite-l pe Iordache Diman, are de toate.
— A moştenit pământ de la ăl bătrân…
Dar fraţii şi surorile? Trăim înghesuiţi în aceeaşi casă, mâncăm ce bruma găsim la aceeaşi masă şi parcă nimic nu ne leagă. De când s-a măritat, dada Evanghelina n-are ochi decât pentru bărbatul ei care o înjură, o bate. S-a înstrăinat de noi. Poate totdeauna a fost străină de noi. Am 373
rămas şchiop. Au găsit în asta prilej de glumă, de batjocură, mândri că ei au avut noroc că boala a trecut prin casă, nu s-a lipit de ei, i-a lăsat zdraveni, numai pe mine m-a izbit.
Nu. Gândul omului nu-l aude nimeni. E mai bine aşa.Totuşi eu o iubesc pe bunica de la Cârloman, fiindcă nu-şi ascunde gândurile. Gândeşte ceva, dă drumul gurii, o trânteşte omului în faţă… Dacă i-aş spune că mi-e dragă, nu m-ar crede, ar pune beldia pe mine. Parc-o aud:
— Dar ce-ţi veni, aşa, hodoronc-tronc să-mi spui asta?Vrei ceva de la mine. Spune-o limpede. Nu mai umbla cu fofârlica…
— Nu vreau nimic, bâtă!
— Minţi!…
Dacă mi-e drag cineva îl ocolesc, să nu mă afle…
— Tu, Darie, îmi spune mama, eşti un om sanchiu, închis.
Parc-ai avea sufletul zăvorât cu lacătul. Greu să intre cineva în inima ta…
Lunganul gălbeşit continuă:
— Eu, să ştii, m-am prefăcut că te-am lovit, dar, de fapt, te-am atins numai aşa, de ochii celorlalţi. Dacă aş fi stat deoparte, s-ar fi legat şi de mine. M-ar fi tăvălit. M-ar fi călcat în picioare. M-au bătut şi pe mine, acum doi ani, când am intrat aci ucenic. Mai rău ca pe tine m-au bătut.Tu ai venit cu taică-tău. Mi se pare că ai şi nişte rubedenii în oraş.
Eu n-am pe nimeni. Am venit singur-singurel…
Avea glas dulce şi privirea tristă, tristă…
— Sunt de la Balaci, dinspre Costeşti. Mă cheamă Dobrică
Tunsu. Voi câţi copii sunteţi acasă?
— Zece, îi răspund.
— Noi, doisprezece. Eu sunt cel mai mare. Am plecat.Mi-am luat lumea în cap. Nici nu i-am spus lui taica unde plec.
A aflat mai pe urmă. A trecut odată prin târg şi-a venit să mă
vadă. Mi-a cerut bani pentru gurile de-acasă.I-am dat tot ce aveam…
374
Îmi stă pe limbă o întrebare. O slobod:
— De ce m-au bătut?
— Aşa e obiceiul casei. Ţi se dă la început, când vii, o bătaie bună, soră cu moartea. Câte le primeşti mai pe urmă ţi se par fleacuri pe lângă prima, nici nu te sinchiseşti de ele.
— Fără bătaie nu se poate?
— S-ar putea. Dar obiceiul e… obicei. Greu să se lepede oamenii de obiceiurile pe care le-au moştenit. Multora, în lipsă de altceva, le face plăcere să bată. O să vezi multe cât o să stai aici, dacă o să poţi sta.
— O să stau, îi răspund, nu mă tem de bătaie…
Şi gândesc să-i cunosc bine pe toţi. Dacă se va mai atinge cineva de mine, mă voi apăra cu cuţitul.
Pieile argăsite se curăţă cu cuţitul. Cuţitele sunt mari, cu limba lată. Ca briciul taie fiecare cuţit de aici…
Dobrică Tunsu îşi freacă mâinile. Sunt arse mâinile ucenicului. Şi fără unghii. Arse şi umflate. A căzut pe gânduri. A tăcut.
Zac. Ţin dinţii strânşi, să nu gem. Am să învăţ tăbăcăria.
Am să ajung calfă. N-o să mai mă bată nimeni. Cel mult jupânul, dacă nu mă voi pricepe să-i ocolesc mânia…Miros acru vine din pivniţă, din curtea în care sute de piei stau în soare, pe frânghii, la uscat. Acum, acasă, pe bătătură, vântul aduce dinspre câmpuri miros amar de pelin care a prins a se vesteji în lumină. Dintre noi patru –
