— Aia cu dosul gros?
— Aia… A fost şi la Bucureşti într-o casă mare…
Dincolo de casele care închid curtea tăbăcăriei e o uliţă
fără trotuare, o uliţă de pământ, ca la ţară. Aci casele sunt mai mărunte şi au curţi înguste, lungi, în care nu se vede niciun copac, nici măcar un salcâm care să-şi arunce umbra peste ţărână încinsă de soare vara, peste smârcurile care prind deasupra sfoiag verde, toamna, când nu mai contenesc ploile. E uliţa cojocarilor.
În fiecare din casele acestea mărunte, de aproape intri pe brânci în ele, în odăile mici, pe paturi de scânduri, lucrează
cojocarii. Jupânul, la mijloc, cu picioarele vârâte sub el, şi în jur calfele. Jos, nicio duşumea, pământ, pământ galben. Pe resturi de rogojini, aci, ostenesc ucenicii.
Vara te simţi mai bine. Pământul e rece, nu te supără prea mult zăpuşeala… Iarna e altfel. Casele sunt de piatră.Frigul intră pe sub uşi, îngheaţă picioarele, mâinile, mijlocul, te prinde adânc frigul şi îngheţi de tot. Îngheţi, dar trebuie să
lucrezi. Lucrezi.
Ucenicii de la cojocării duhnesc mai puţin ca noi, cei de la tăbăcărie. Pieile au ajuns la ei uscate. N-au decât să le frece pe o parte şi pe alta cu mălai. Mirosul de argăseală trece.
Pielea frecată cu mălai devine albă, lâna, moale, ţine de cald.
Sunt tot ca noi de palizi ucenicii de la cojocării. Ferestrele se închid toamna. Se bat cuie în pervaz. Se redeschid primăvara. Chiar deschise, ferestrele n-ar lăsa să intre aer curat înăuntru. Nu există aer curat… în faţă o casă, în spate alta! De jur împrejur case asemănătoare în care se intră pe brânci, case în care oamenii trăiesc înghesuiţi, cosind pe genunchi cojoace, şi pieptare, şi căciuli. Uliţa miroase a acru şi pe deasupra smârcurilor roiesc ţânţari. La un pas de fereastră, în fiecare curte – ca la unchiul Tone –
380
umblătoarea, şi lângă umblătoare, pompa de apă. Nu ştii ce miroase mai urât: ghereta în care intră şi ies ucenicii, calfele, patronul, ori apa pe care o bei!… Toată această
parte a oraşului miroase puternic a putreziciune. Ne-am învăţat cu mirosul acesta, care a pătruns în straiele noastre, ale tuturor, a pătruns în pielea noastră, în plămânii noştri, în întreaga noastră fiinţă. Ieşim duminica la plimbare – băieţii de prăvălie ne ocolesc.
— Ăştia put a argăseală, ne spun.
Ucenicilor de la cojocărie, le-o aruncă în nas:
— Puţiţi a piele de oaie, daţi-vă mai încolo!…
Pe uliţă se înghesuie ţăranii vinerea, când e zi de târg.Duc cojocarilor pieile luate de la noi, de la tăbăcărie.
Comandă cojoace, se tocmesc îndelung pentru fiecare para, mai abitir decât atunci când au de cumpărat de la geambaşi, ori de vândut geambaşilor, o pereche de boi… Se cos cojoace simple, numai cu găitan negru, subţire pe la mâneci, şi cu găici de sârmă la piept. Se tocmesc cojoace lungi, până la pământ, strâmte la mijloc, largi la poale, ca nişte scurteici de muiere, înflorite cu roşu, cu verde, cu albastru, în chip şi fel. Numai oamenii cu pământ şi cu avere mare pot plăti cinci lei pentru lucrul cojocarilor, să le croiască şi să le coasă şi să le împodobească cu flori un asemenea cojoc.
Lui Dobrică Tunsu i-a crescut şi mai mult pofta de avere.
— După ce o să învăţ să tăbăcesc pieile, intru ucenic în uliţa cojocarilor. Vreau să învăţ şi cojocăria. Înţelegi?La Balaci o să-mi deschid nu numai tăbăcărie. O să deschid alături şi o cojocărie. Mai rup eu o calfă, două, de aici, de la oraş. Am să câştig avere, nu glumă…
— Să câştigi! Şi pe urmă?
— Pe urmă o să mă însor. Să iau o fată cu pământ.
— Şi pe urmă?
— Cum pe urmă?
381
Face ochi mari. Nu înţelege că mai poate fi şi un „pe urmă”…
Mă prind uneori, noaptea târziu, ori în plină zi, gândindu-mă la Filofteia, pe care părinţii au dus-o la oraş laTurnu, unde au băgat-o servitoare la un judecător. Filofteia n-a vrut să meargă. După ce au tras-o de coade câteva zile, au hotărât-o. Acum Filofteia e servitoare. Nu ştiu ce va fi făcând pe acolo. Nu ştiu dacă a nimerit la stăpân bun, la stăpân rău. După câte am apucat să aflu până acum, mi se pare că
nu sunt stăpâni buni şi stăpâni răi – stăpânii sunt stăpâni şi atâta tot. Lucrezi până dai în brânci, te alegi, din senin, cu scatoalce la ceafă. Nu întrebi niciodată pentru ce eşti lovit.
Dacă întrebi, mai capeţi o scatoalcă.
Nu ştiu ce se petrece cu Filofteia. Dar de când trăiesc aci, văd ce se petrece cu servitoarea jupânului Moţatu şi cu servitoarele de pe uliţă de la alţi jupâni.
Mariţa o cheamă pe servitoarea jupânului Moţatu. E o localnică. Să tot aibă patruzeci de ani. Îl spală pe stăpân şi ne spală şi pe noi, pe toţi. Rufele, când avem, ni le spală.Ni le mai cârpeşte. În zori, pleacă la piaţă cu jupân Moţatu.
Jupânul face cumpărăturile, Mariţa poartă coşurile.Din câteva cepe, din câţiva ardei, dintr-un găvan de fasole, dintr-un vârf de lingură de untură, ori din cinci picături de untdelemn – jupânul ţine la ban şi ţine ca banii sănu fie cheltuiţi pe degeaba – ea trebuie să gătească mâncarea pentru noi toţi. Nu se ajunge mâncarea? Rămân găliganii flămânzi? Mariţa nu ştie să gătească!… Mariţa mănâncă, pe furiş, mai mult decât i se cuvine!… Mariţa e de vină
totdeauna. Mătură curtea, spală pe jos prăvălia lungă şi îngustă în care rumânii aduc pe opincile lor tot noroiul de afară.
Odaia Mariţei e alături de odaia noastră. Deasupra odăii noastre, ca un fel de pătuiag la care se poate ajunge pe o scară de lemn, odaia în care doarme jupân Moţatu. Minache 382
are pat în dosul prăvăliei. Nevasta jupânului a murit. Nu şi-a luat alta. Acum jupânul trăieşte pentru prăvălia lui, pentru câştigul pe care i-l aduce. Îi vine chef după o muiere. O cheamă pe Mariţa. N-o ţine mult. Coboară
Mariţa scara, în odaia ei, adoarme. Dimineaţa se trezeşte înaintea noastră şi cântă. Cântece de mahala cântă: Mişule, ce faci tu, Mişule?
Hai, fii cuminte, Mişule,
Nu mă ciupi!…
— Cânţi, ţaţă Mariţo?
