porţile raiului, nu este nevoie să plăteşti bir popii şi nici să

calci prin biserici cu sfinţi uscaţi, zugrăviţi pe ziduri.

Cumnată-mea Lina purta în ea dorinţa de a se face adventistă, înainte de a se mărita. După măritiş, s-a dus singură la Secara, fără ştirea lui frate-meu şi, când s-a întors de acolo, era trecută la legea nouă.

Nu i-a trebuit mult să-l hotărască şi pe frate-meu.Au păstrat între ei taina. În noaptea Paştelui au trebuit să se dea în vileag.

Mama îşi aduce aminte de bunicul, de barba lui galbenă, de ceasloavele din care citea seara, la lumina opaiţului.

Mama nu prea crede în popi. Ea spune mereu că noi, copiii ei, trebuie să ne ferim, să nu furăm, să nu minţim, să nu râvnim la ceea ce nu este al nostru. Mama crede căDumnezeu e pretutindeni: în aerul pe care-l respirăm, în ierburile care cresc, în stele, în soare.

Se duce la biserică dintr-o obişnuinţă care s-a înrădăcinat adânc în întreaga ei fiinţă: dacă aşa au crezut părinţii şi bunicii şi străbunicii, poate că aşa e bine.

Lepădarea de lege a lui frate-meu Ion a mâhnit-o, totuşi, adânc.

Ajungem la biserică. Ne strecurăm înăuntru. Abia ne strecurăm înăuntru.

Biserica zumzăie ca un stup. În candelabre ard lumânări de ceară, de seu, şi picurii fierbinţi se scurg pe noi, sleindu-se în păr, pe umeri, pe spate. Ard undeva, în fund, lângă altar, câteva căţui cu tămâie. Fumul e gros, dar mirosul de tămâie e plăcut şi îneacă mirosul greu al trupurilor lipite, stropşite aproape.

Nu s-a terminat slujba. În altar, dincolo de catapeteasmă, ţârcovnicii fărâmă pâine, în străchini mari pline cu vin: paşte…

Se cântă rugăciunea cea mare a învierii. Popa spune: 481

— Hristos a înviat!

Satul răspunde într-un glas:

— Adevărat a înviat!

Calc peste piciorul nu ştiu cui şi nu mai ştiu cine-mi calcă

şi-mi sfărâmă picioarele.

S-a dat drumul la paşte… Ca să ajungi la buza altarului, unde ţârcovnicul ţine în braţe strachina cu dumicaţi de pâine muiaţi în vin şi o lingură de lemn, trebuie să treci pe lângă popă. Popa te unge cu mir pe frunte, îţi dă să-i pupi laba, te strecori pe lângă el şi ajungi la ţârcovnic. Acolo, întinzi mâna, iei lingura, o înfigi în strachină şi duci paşte la gură. Mesteci şi înghiţi. După ce ai făcut asta, ai dreptul să

spargi oul din sân, să-l cureţi de coajă, să-l mănânci. S-a sfârşit postul cel mare.

De la o margine la alta a bisericii, popa a zăgăzuit cu un şir lung de mese trecerea spre strachina cu paşte.Nu poţi să iei paşte, dacă n-ai trecut pe lângă popă, dacă nu te-a miruit popa.

Lângă popă, pe masă, un catastif mare deschis. Ajuns lângă popă, capul familiei scoate un leu din buzunar şi-l dă

ţârcovnicului. Ţârcovnicul trece numele omului în catastif, Omul s-a miruit şi i se dă drumul să treacă lapaşte. Unul după altul sunt miruiţi şi li se dă drumul spre altar celor din familie. Odată ce ai luat paşte, ieşi în curtea bisericii prin uşa lăturalnică. Dacă vrei, mai vorbeşti cu unul sau cu altul.

Dacă nu, spre casă te grăbeşti, să-ţi îndopi pântecul.

Ne înghesuim şi noi şi încercăm să ne apropiem de popă.

Dar uite, înaintea noastră e Pavel Iliuţă cu nevast-sa, cu fiu-său, cu noră-sa.

Un singur băiat are Pavel Iliuţă, pe Raiciu. L-a însurat cu câteva săptămâni înainte de Paşte.

Pavel Iliuţă scoate leul şi-l întinde ţârcovnicului. Trece cu nevastă-sa spre altar. Dă să treacă şi băiatul lui Pavel.Popa îl opreşte:

482

— Leul!

— A plătit tata.

— Plăteşte şi tu, că eşti cap de familie.

— Nici nu m-am cununat, părinte, o să plătesc la anul.

— Nu-ţi dau drumul să iei paşte.

— N-am părinte, un leu. O să-ţi plătesc altă dată.

— Las’ că vă ştiu eu, sunteţi nişte tâlhari. Dacă nu plătiţi acum, nu vă mai prind la biserică până la anul. Şi până la anul… Ori moare măgarul, ori pierde samarul.

— N-am, părinte!

— N-ai, nu-ţi dau paşte.

Flăcăul îşi frământă pălăria în mână şi nu ştie ce să zică.

Popa l-a umplut de ruşine în faţa satului. Lumea îl împinge din urmă:

— Dă-i drumul, părinte, că ne apucă ziua. Lasă-l dracului, că o să-ţi plătească el.

Tata, lângă noi, fierbe. Se întoarce şi ne spune:

— Dacă mi-ar face mie una ca asta popa, l-aş tăvăli prin biserică, i-aş arăta eu lui paşte, ’tu-l în paşte pe mă-sa!

Lumea, care aude, ridică glasul la popă:

— Dă-i drumul la paşte, părinte!

Popa se înfurie:

— Dumnezeul mamei voastre! Ţipaţi la mine? Nu vă mai dau la niciunul paşte. Nu mai vreau să mirui pe nimeni…

Se întoarce spre cântăreţ:

— Intră cu paştele în altar, Lazăre, şi închide uşa.Până

nu plăteşte satul pentru ăsta, am oprit slujba…

Oamenii se burzuluiesc. Între popă şi mulţime prind a zbura, ca nişte lilieci, înjurăturile.