Nu! Asta nu!…
Mi-aş schimba straiele, n-am altele. Mă uit la mine, mă
cuprindea jalea… Dobrică Tunsu îmi dă curaj:
— Ce naiba tot te priveşti aşa? Ce? Eşti ginere?
Sunt alţii mai rupţi…
Ne strecurăm afară în vârful picioarelor. Tragem după noi uşa. O închidem încet.
— Ţine-te după mine, îmi spune Dobrică Tunsu.
O ia în susul fundăturii.
A nins. Încă n-a căzut gerul. Zăpada sub picioare e moale, pe jumătate topită. Uliţa e luminată slab de felinare şi în fundul uliţei, acolo unde uliţa se închide, un felinar chior stă
de veghe.
Să tot fie ora şapte seara. E în ajunul Crăciunului. Pe centru umblă mai multă lume. Pe aici, acum e aproape pustiu…
Parcă ar cunoaşte drumul Dobrică Tunsu!… Deschide o poartă, cu zgomot, ca la el acasă. O trânteşte. Merge spre fundul curţii.
Cam înţeleg despre ce e vorba. Mă ţin după el cu inima cât puricele. Îmi tremură uşor mâinile. Totuşi, mă ţin după
Dobrică Tunsu.
În casa din fund, şi ea măruntă, asemenea caselor din uliţa cojocarilor – veselie… Nu cântă nimeni, dar se aud voci ridicate. Se aud şi râsete. Dobrică Tunsu deschide uşa.Cum sunt la un pas în urma lui, îl ajung. Intrăm amândoi deodată.
De ce mi se părea atât de mică, pe dinafară, casa? Uite ce largă e!… Rămânem lângă uşă.
Odaia e largă, pardosită cu scânduri. Într-un colţ al odăii, 386
un pian. Într-un colţ de masă, încă o masă. Pe lângă
pereţi, scaune. La masa din colţ, un băiat, cam de vârsta mea, cu o carte în faţă, citeşte, se opreşte din citit, notează
pe caiet. Iar citeşte, în gând, mişcându-şi buzele. Parcă ar şopti. Poate se pregăteşte pentru examen, învaţă o lecţie.
La pian cântă o fată în pielea goală. Numai în jurul şoldurilor poartă o pereche de pantalonaşi de culoare roz, scurţi, care nu-i acoperă nici măcar buricul. Părul ei e lung şi galben, ca părul mamei, şi ochii sunt albaştri, ca ochii mamei… îi lunecă degetele pe clape. Pe un scaun rotund fără rezemătoare, lângă ea, un bărbat cu gambetă cenuşie pe cap, dată puţin pe ceafă, cu mustăţi lungi, groase. O
ciupea din când în când de pulpe.
Pe alte scaune, alte patru fete cu rochii scurte, atât de subţiri… În salon, încă patru bărbaţi, mai tineri, mai bătrâni.
— Bună seara, Salomio.
— Bună, Tunsule. Ăsta cine e?
— Un prieten al meu.
— Boboc, nu?
— Boboc…
— Luaţi loc!
Salomia se poartă cu noi cum s-ar purta cu nişte domni.
Ne aşezăm pe scaune. M-am făcut mic de tot. M-am stârcit pe un scaun şi simt că pe haina mea veche, dacă nu mă
astâmpăr, am să culeg varul. E spoită de curând odaia.
Suntem în ajunul Crăciunului. Oamenii şi-au spoit casele.
Şi casa a fost spoită pe dinăuntru.
Salomia e înaltă, voinică, oacheşă, poartă o rochie groasă, lungă până în pământ.
— Mergi cu mine? o întreabă Tunsu pe fata care cântă la pian şi de care bărbatul cu gambetă s-a depărtat.
Hai,Mimi, zău, hai…
— Nu pot, dragă. Sunt…
387
— Şi ce dacă? Hai!
