— Mulţumesc, mamă.

Pleacă soră-mea Evanghelina cu fusta ridicată să nu i-o stropească noroiul. Atât mai are, o fustă. Oamenii au mai avut de-ale îmbrăcăminţii. Au tot purtat. Straiul, dacă îl porţi întruna, nu-l mai schimbi, se rupe. De cumpărat n-ai nici pe ce, n-ai nici de unde.

Războiul în nicio parte nu-şi înclină cumpăna. Pare a se prelungi la nesfârşit. E o maşină uriaşă care toacă şi mănâncă neîncetat carne de om, viaţă de om.

Când am intrat şi noi în război, s-a auzit că nemţii vor fi bătuţi, doborâţi pe toate timpurile de bătaie… Pe urmă, nemţii au năvălit, au despuiat şi au golit satele.

Cizma lor e grea, din ce în ce mai grea.

Pe moşii muncesc puţinii bărbaţi care au mai rămas, muncesc femeile şi copiii şi, de la un timp, muncesc prizonierii.

Miliarezi, boierul olog de la Băneasa, şi-a adus pe moşie prizonieri români. Îi strunesc logofeţii şi-i storc de vlagă de câtă muncă le dau. Gogu Cristofor de la Belitori şi State Pantazi de la Cârligaţi la fel au făcut. Muncesc prizonierii români la boierii români, păziţi de soldaţi nemţi.

Prizonierii aceştia sunt de prin părţile Moldovei. N-au cum fugi. N-au unde fugi. Drumurile sunt păzite, împânzite cu gărzi. Nu te poţi mişca. Dacă mergi ceva-ceva mai depărtişor de sat, îţi trebuie bilet de voie – auswais –o hârtie galbenă plină de iscălituri şi de ştampile de la comandatura germană. Decât să te înfăţişezi acolo şi să

ceri auswais, mai bine lipsă. Te învârteşte, te iscodeşte, te suceşte neamţul: unde te duci, pentru ce te duci, n-ai 487

putea să nu te duci? Sufletul îl scoate din om, nu altceva.

Prizonierii dorm prin grajduri, rupţi, bărboşi, nespălaţi. Li s-a scârbit de viaţă, le vine să-şi lepede zilele, ochii le sticlesc în cap ca haitelor flămânde, încolţite.

La toţi ne sticlesc ochii în cap de sărăcie, de foame…

Cade noaptea şi parcă ar cădea potopul peste lume.Dacă

auzim paşi grei pe uliţă ne speriem; ştim că sunt paşii nemţilor! Ce-or fi căutând! La cine s-or fi ducând…Ne cuprinde teama dacă auzim fluierături, împuşcături, chiot ori geamăt de om. Nu ne este îngăduit să ieşim afară din arie noaptea.

Vine ziua şi soarele străluceşte – soare blând şi călduţ de primăvară – şi parcă ar fi tot noapte. Nicio bucurie nu ne aduce ziua şi soarele, nicio bucurie…

Mă simt străin în casa în care am crescut. Sălbăticiţi, ne simţim străini unii de ceilalţi, deşi am vieţuit ani şi ani laolaltă. Înrăit şi eu ca şi ceilalţi – ori poate mai mult –mi se pare că nu mai am loc la masă, că mi se cântăreşte din ochi şi mi se numără dumicaţii pe care-i duc la gură.

— Toţi mâncaţi şi niciunul n-aduceţi nimic în casă.

Încerc să mă apăr:

— Am adus ce-am câştigat la Ruşii de Vede, la stăpâni.

— Câţiva poli! Ne-ai pricopsit. Ai muncit ca un nătărău, mai mult pe degeaba. Te-am băgat la stăpân bun, la jupân Moţatu, să înveţi meserie, nu glumă, tăbăcăria. Oînvaţă

atâţia şi li-i bine, ba unii se şi pricopsesc din ea.M-ai făcut de ruşine. Ai fugit. Ca un câine uşarnic ai schimbat trei stăpâni într-un an. Unde o să ajungi, măi băiatule? Ce-o să

se aleagă de capul tău? Ţi s-au suit fumurile la cap. Vrei să

înveţi carte. Învăţătura, băiatule, nu e pentru de-alde tine.

Mai rămăseşi şi beteag. Ştiu eu la ce te gândeşti tu. Îţi spui: dar frate-meu Gheorghe cum a învăţat carte? Acela, băiatule, a avut noroc. L-a luatBerta şi l-a dus la şcoală. Pe tine cine 488

să te ducă? Şi când?Războiul o să ţină mult. Până atunci o să ajungi măgădan.

Tata ţine la mine. Dacă ar auzi pe altcineva – un om străin – vorbind de mine în felul acesta, ar sări la el, l-ar lua de gât, l-ar stropşi în bătaie. Dar e necăjit, cum poate nu e alt om pe lume. Îşi varsă şi el necazul pe cine nimereşte. Cum mă vede umblând prin casă şi prin arie şontâc-şontâc, îl cuprinde mila şi, ca să nu şi-o arate, mă

bălăcăreşte cum îi vine la gură. Rabd, dar şi răbdarea omenească are o margine.

Niciunul din cei ce trăiesc în preajma mea nu-şi dă

seama că sunt bolnăvicios de sensibil. Dacă mi-ar spune cineva o vorbă bună, de trei ori m-aş da peste cap de bucurie, cum se dau clovnii la circ. Cu sudalma şi cu răul nimeni nu izbuteşte să mă înduplece. Mă încăpăţânez, mă

îndârjesc, cad la pat bolnav de supărare, dar de muiat nu mă moi. Mă înduioşează salcia când o văd cum îi cad frunzele. Mă face să sufăr amurgul când văd soarele galben şi leşinat. Pe Petre Rădoi, căruia, în sfârşit, i-au murit toate fetele şi a putut să-şi împlinească visul, să se însoare cu muiere tânără adusă de departe, de pe Bercelui, îl urăsc de când am băgat de seamă că nu varsă o lacrimă când îi calcă moartea în casă.

Mi se pare că sunt ca o vioară. Ar mai putea să cânte o vioară în care s-ar bate cuie? Fiecare cuvânt grosolan zvârlit în mine mă jigneşte, mă doare. E ca şi cum cineva ar bate în trupul meu viu şi firav cuie. Rabd şi tac. Îndur şi tac. Pe urmă, încerc iarăşi să mă apăr, deşi ştiu că o fac în zadar.

— A mai adus ceva bani în casă acum o lună.

Tata, cu gândurile în altă parte, nici-nu mă mai ia în seamă.

În iarnă, se ridicase în gară un nou turn de apă lângă cel 489

vechi. Treceau multe trenuri nemţeşti cu soldaţi, cu armament pentru front. Lucrasem la turnul de apă ca salahor, dar lucrul se terminase în două săptămâni.

Câştigasem un pol şi-l adusesem bucuros tatii.

Aş fi vrut să mai mă duc şi altundeva să lucrez, dar nu găseam de lucru nicăieri. Eram luat, ca şi ceilalţi băieţi de vârsta mea, de neamţ, la corvezi. Pentru corvoadă, bineînţeles, nu se dă nicio plată. Poate mi-aş fi găsit un rost, dacă aş fi intrat slugă la un bogătan, pe te miri ce, cum intrase, pe vremuri, frate-meu Ion la bogătanulŞoavă. Dar mi-era lehamite de slugărit în sat, mi-era şi ruşine. Îmi dădeam seama că, de când am rămas şchiop, sunt privit ca un netrebnic, ca o otreapă omenească. Cui ce-i păsa de câte fierbeau în mintea şi în inima mea?Dacă nu poţi merge după

plug şi după raliţă, dacă nu te poţi târî pe genunchi la secerat, cu focul cumplit al soarelui în creştet, dacă nu poţi lua sacul la spinare să-l duci pe scândura îngustă de la mal în şlep, de ce să mai trăieşti? Două parale şterse nu mai faci.

Pentru neputincioşi nu există milă. Numai batjocură şi scârbă. Şi eu eram un neputincios. Viaţa aspră îşi are legile ei. La drept vorbind, ce să mai ocolesc adevărul, două parale nu făceam, cu toate că prin gând îmi treceau fel de fel de închipuiri.

Plecasem la oraş şi mă întorsesem de la oraş cu hotărârea de a mă duce – ce neobrăzare! – la învăţătură.Mă

îmbrăcasem de iarnă, la bâlci, şi-mi făurisem planuri cum să

mă înscriu la şcoală; cum să-mi caut gazdă; cum să-mi cumpăr cărţi; cum să mă pun cu burta pe învăţătură…

Peste planurile mele se prăvălise războiul, năvala oştilor străine, ocupaţia germană. Războiul se prelungea. Nu îi întrezăream sfârşitul. Rămăsesem în casă, povară. Mâncam ca un milog, pe nemuncitelea. Fraţii şi surorile mă priveau chiondorâş. Ronciş-ponciş mă privea mama şi nimic nu-mi spunea. Mă simţeam mai prost decât dacă m-ar fi certat ori 490

m-ar fi ocărit, aşa cum făcea uneori tata.

Înghiţeam, când aveam ce bruma înghiţi, şi dumicatul mi se oprea în gât. Beam o gură de apă şi apa mi se părea sălcie. Aerul mă înăbuşea. Tavanul şi cerul parcă mi se prăbuşeau pe umeri.

Nu. Nu mai era de răbdat. Nu mai era de îndurat.Trebuia să plec. De plecat, trebuia să plec. Mă întrebam numai: încotro? Încotro s-o apuc? Şi nu ştiu pentru ce, dintr-o dată, m-am hotărât: am să plec pe Călmăţui, în jos, spre miazăzi, spre Dunăre.

491

XVIII

MAI DEPARTE

Dincolo de satul nostru, spre Bulgaria, e Cârlomanul –