M-a podidit plânsul – un plâns greu, adânc, care aştepta de mult o izbucnire.
390
Pe la unchiul Tone, pe la rudele mele din oraş, nici nu mă gândesc să trec. Ştiu ce s-ar întâmplă dacă m-aş duce
–s-ar uita fiecare ponciş la mine. Dacă m-ar vedea unchiu-meu Tone, nu s-ar sfii să-mi tragă câteva la ceafă.Parcă îl aud:
— Era vorba, nepoate, să nu-mi calci prin bătătură.Ce te găsi? Hai! Şterge-o! Şterge-o!…
Pe fetele unchiului Tone le văd câteodată plimbându-se pe strada mare cu băieţi. Întorc obrazul, mă uit într-o vitrină, mă prefac că nu le-am zărit. Îl ocolesc şi pe văru-meu Mişu. L-am întâlnit o dată, din întâmplare, şi l-am întrebat:
— Ce faci, Mişule?…
Parcă nu m-ar fi cunoscut.
Mişu e bine îmbrăcat, i-ar fi ruşine să fie văzut stând de vorbă cu un derbedeu. Căci acum, deşi am un stăpân la care lucrez, o părticică dintr-un pat în care mă pot odihni –
vorba vine că mă pot odihni – o strachină cu mâncare la prânz şi altă strachină seara, totuşi semăn la înfăţişare cu derbedeii, cu băieţii care n-au niciun rost pe lume, care dorm pe lângă garduri şi întind mâna, fie să ciordească
ceva dintr-un sac, fie să cerşească. Straiele mi s-au zdrenţuit şi mai rău. Caut seara să le cos. Am învăţat să
umblu cu acul şi cu aţa. La început a fost greu. Urechea acului îmi intra în vârful degetelor. Până la urmă m-am deprins să cos. Dar asta nu era de ajuns. Nu era de ajuns să-mi cos, să-mi peticesc hainele. Mi-ar mai fi trebuit un rând de straie, fie ele cât de vechi, cât de rupte, ca să le mai las întinse pe frânghie, la soare ori la vânt, pe acestea vechi, să iasă mirosul din ele. M-am obişnuit cu mirosul straielor mele. Alţii nu. Dacă stau mai mult lângă cineva, face un pas îndărăt, să fie mai departe de mine. Cum pot să trăiesc aşa? Pot să trăiesc şi aşa!… Poţi să trăieşti 391
oricum. Am auzit o dată pe cineva la ţară spunând:
— Să-l ferească Dumnezeu pe om de câte poate îndura!…
Ei! nu îndur mare lucru. Alţii o duc mai greu, îndură mai mult.
Târgul e plin de derbedei, de haimanale, de băieţi care n-au nici unde lucra, nici unde dormi, care trăiesc cum se întâmplă şi care mănâncă ce găsesc, când găsesc, pe undeva, câte ceva de mâncare. Unii dintre ei sunt vlăjgani, alţii pirpirii. Ar munci, n-au unde, şi când muncesc câştigă
atât de puţin, că nu le ajunge câştigul nici pentru masă, nici pentru o casă în care ar putea şi ei să doarmă ca oamenii.Când nu poţi cumpăra nimic de folos cu banii pe care îi ai, te duci la cârciumă. Bei ţuică, bei vin, ce-ţi pofteşte inima. Mai curând ce-ţi pofteşte gâtul. Un ceas, două ţi se pare că eşti cel mai fericit din lume. De nimic nu-ţi mai dai seama dacă bei…
Mă feresc de neamuri. Mă feresc şi de oamenii din satul nostru, când vin vinerea la târg să vândă ori să cumpere câte ceva. Mă feresc să nu mă vadă. Ştiu că ar face haz de mine:
— Uite-l şi pe ăsta, pe şchiopârlea, cum a ajuns!…
Nu totdeauna însă se întâmplă ceea ce vrei tu să se-ntâmple. Acasă am tot auzit vorbindu-se despre cei doi fraţi ai mamei: despre unchiul Tone, despre unchiul Lisandru.Pe unchiul Tone îl cunosc bine acum, nu l-aş mai cunoaşte!…
Pe unchiul Lisandru nu l-am văzut niciodată la faţă. A murit în toamna în care, departe de sat, spreBelitori, pe moşia lui Gogu Cristofor, în octombrie, la culesul porumbului, în câmp, în zorii zilei, făcută ghem lângă car, pe un maldăr de coceni, m-a născut mama şi mi-a tăiat cu secera buricul. Cu sfoară mi l-a legat. De aia mi-a şi rămas buricul mare, de râdeau copiii de mine la scăldat, pe malul gârlei:
— Uitaţi-vă la Dinţosul!… Parcă ar avea două puţe!... Una, în mijlocul burţii… O să-ţi iei două neveste, vere…
Prinseseră obicei la scăldat să-mi acopăr pântecul cu 392
mâinile până intram în apă.
Murise şi nevasta unchiului Lisandru, şi ştiam numai atât că de pe urma lor rămăsese un băiat, Iancu, pe care îl luaseră nişte rumâni fără copii, de suflet, să-l crească.Mai aflasem de-a lungul anilor că văru-meu Iancu învaţă la şcoala de meserii, că se face mare, că e deştept şi frumos şi cuminte ca o fată.
Numai la văru-meu Iancu nu mă mai gândeam eu. Dacă
aş fi vrut să mă gândesc la fiecare rubedenie, apoi n-aş
mai fi avut vreme să mă gândesc şi la altceva…
Mare mi-a fost mirarea când în pivniţa în care îndoiam pieile crude şi le aşezam în putini, pregătindu-mă să torn peste ele, cu găleata, argăseala, a coborât scările neneaGogu Şoric, găliganul şi, niţel cam speriat, s-a apropiat de mine:
— Mă, tu ăsta, şchiopule, te caută cineva. Urcă-te repede în prăvălie. Vezi, mai scutură-te, că prea eşti împuţit.Ne faci jupânul de ruşine…
Cum să te scuturi, să nu te vadă cineva aşa cum arăţi!…
M-am gândit că la noi acasă, la ţară, s-a întâmplat cine ştie ce, că a venit tata ori mama ori frate-meu să-mi aducă
o ştire, ori să mă ia de aci, să mă ducă în altă parte, să mă
bage la alt stăpân.
— Cineva de la ţară, nene Gogule?
— Nu. Un orăşean te caută. Unul tinerel…
Am urcat scările, am intrat în prăvălie. Jupânul, abia ridicat de pe boală, târomea în scaunul lui, galben, firav şi, cum nu avea clienţi, moţăia. Era spre seară. În prăvălie, am văzut lângă uşă un domn bine îmbrăcat, înalt, zvelt, subţire. Am înaintat spre el cu toate zdrenţele puturoase pe mine. Mi-a întins mâna. I-am întins şi eu mâna – o mână roşie, umflată, arsă, fără unghii. Omul mi-a simţit arsurile, abia mi-a atins-o. M-a tras lângă uşă, m-a aşezat în lumină, s-a uitat la mine lung. Pe urmă i-a spus 393
jupânului:
— Te-aş ruga să-l învoieşti pentru un ceas. Vreau să stau de vorbă cu văru-meu…
Văru-meu? Ce văr puteam să fiu eu cu el? La orice m-am gândit, numai că el e văru-meu Iancu, băiatul răposatului meu unchi Lisandru, nu mi-a trecut în clipa aceea prin cap.
