Popa se ţine tare. A umplut cu propriul lui trup trecerea spre altar. Ridică în sus mâna în care ţine crucea şi mâna cealaltă în care păstrează ulceaua cu mir:

— Dacă nu vă potoliţi, vă blestem, ’tu-vă mama voastră

de mârlani…

483

Rumânii, scârbiţi, se potolesc. Se dau un pas îndărăt.Se scurmă fiecare în buzunar şi, într-o pălărie, adună leul cerut de popă. Aruncă ţârcovnicului o grămadă de bani de cinci.

Popa deschide calea şi continuă miruitul oamenilor. Ne miruim şi noi. Luăm paşte în gură şi-l mestecăm. Tata îl folfăie, îl scuipă.

— Nu mă mai prinzi, popă Bulbuc, nici mort pe la biserică!…

Popa nu-i răspunde. E grăbit să sfârşească miruitul oamenilor.

Toaca mai sună peste sat Învierea.

Răsăritul ne află sătui, adormiţi.

Între noi şi frate-meu Ion au loc, câteva zile de-a rândul, schimburi de vorbe. Frate-meu s-a îndârjit. Parcă i s-a aprins în ochi văpaie nouă. Nu credea în nimic înainte. Acum crede în ceva.

Cu toată bătaia luată în timpul copilăriei, nu izbutise să

înveţe carte. Abia reuşise să cunoască literele. Acum stă

ceasuri întregi cu cartea pe genunchi, leagă cuvinte, încheagă fraze şi, din ce în ce, citeşte mai bine.

Şi-a cumpărat o tăbliţă, un condei, un burete. Scrie, învaţă

să scrie. Îşi bate capul şi cu nevastă-sa să scrie, să citească.

Râvna lor o minunează pe mama. În sufletul ei însă s-au turburat apele. Mereu e mâhnită. Pe frate-meu şi pe nevastă-sa îi socoteşte păgâni, spurcaţi.

Frate-meu Ion cu nevastă-sa nu mai au loc la noi la masă.

Nu mai mănâncă din aceleaşi străchini, nu-şi mai gătesc bucatele în aceleaşi vase.

Şi-au cumpărat însurăţeii un ulcior din care numai ei doi beau apă.

Mama nu mai vorbeşte cu niciunul. Atât i-a spus lui frate-meu:

— Nu vreau să te mai văd! Nu vreau să vii nici măcar la 484

înmormântarea mea, când o fi să mor.

Tata s-a mai îndatorat încă o dată şi a tocmit meşteri să-i ridice lui frate-meu casă pe locul moştenit de el de la taică-său, la Stănicuţ.

Casa a fost acoperită. Înainte de a i se aşeza uşi şi ferestre, frate-meu s-a mutat acolo cu nevastă-sa.

Zile întregi, după plecarea lui, mama a ars tămâie în odaia lor şi a stropit în fiecare dimineaţă zidurile cu agheasmă.

— De ce eşti atât de supărată pe frate-meu, mamă?

— Şi-a lăsat legea. Hristos nu poate să aibă decât o singură faţă. El crede că Hristos are mai multe feţe. Aşa cred şi păgânii.

— Şi păgânii nu sunt oameni?

— Oameni sunt, dar nu e bine să-şi lepede cineva legea în care s-a născut. Am fost obişnuiţi din moşi-strămoşi să

lucrăm toată săptămână şi duminica să ne odihnim. Ion lucrează duminica şi se odihneşte sâmbăta.

— Dar sâmbăta nu e zi?

— Este, dar nu e zi de sărbătoare.

— După ce se cunoaşte?

— Ei! Cu tine niciodată n-o scoate omul la capăt.

De mult s-a cuibărit în casă şi stăruie mereu un fel de apăsare. Bătrâni şi tineri, copilandri şi copii, umblăm aduşi de spate, de parcă slăvile cerului ar fi fost de plumb, s-ar fi spart şi ar fi căzut pe umerii noştri slăbănogi – cam toţi suntem slăbănogi – să le purtăm. Când vorbim nimicuri unii cu alţii, mai mult ne certăm. Ne apucăm din nimic la harţă. Strigăm, ca şi cum ne-am fi ieşit din minţi, ba ne mai izbim şi cu pumnii, ne mai gherăim, ne mai înghesuim în pereţi. Tata e copleşit de supărare şi de tristeţe, cum nu l-am văzut încă niciodată. Din fitece îi sare bâzdâcul. Mama rămâne împosocată cu zilele. Nu 485

scoate o vorbă din gură şi, când scoate una, vorba ei e neagră ca păcura, amară ca zeama de cucută, otravă.

Dada Evanghelina, părăsită ca mai toate nevestele, singură, cu copiii goi şi dezbrăcaţi pe cap, a început a se ofili, a îmbătrâni înainte de vreme. Nenea Alviţă se află şi el în Moldova, retras odată cu trenurile cu ostaşi dincolo de linia plină de sânge şi de moarte a frontului pe care bubuie zi şi noapte tunurile.

A venit dada Evanghelina pe la noi, cum vine în toate zilele să ne mai vadă, să mai audă un cuvânt, să-şi mai spuie un păs. Parc-ar avea ceva pe suflet, ceva greu care-i răpeşte astâmpărul. Rupe tăcerea, îşi varsă focul cu glas încet:

— Mamă, pe la voi se află cumva un găvan de mălai?Nu cer pentru mine, ci pentru Floarea lui Tiţă Uie, vecina. Copiii mei se mai abat pe aici, se mai duc pe deal, în cătun, pe la cumnată-mea Nichişia, şi-şi mai potolesc foamea cu ce găsesc. Dar fetiţele Floarei de două zile nici nu mai pot să

vorbească de sleite ce sunt. Stau întinse în pat, cu ochii uscaţi, proptiţi în tavan. Cea mică de tot, ce să sugă?

Floarea, de nemâncare, are pieptul ca iasca. Nu mai pot îndura să-i ştiu murind de foame… Nu mai pot îndura. Auzi?

O podideşte plânsul pe dada Evanghelina. Galbenă, mama rămâne nemişcată, ca de pământ. O aud târziu:

— Şi ce vrei să fac eu?

— Dă-mi ceva.

— N-am. N-am ce să-ţi dau, fetiţo!

Iarăşi şi iarăşi tăcere de piatră. Acum, parcă am purta fiecare în spate nu unul, ci şapte ceruri şi toate de plumb.Sorbim aerul, şi aerul pătrunde în pieptul nostru greu ca pământul, înecăcios ca fumul şi amar, amar. Inimile slăbite bat încet şi neregulat, ca nişte ceasornice cărora li s-au stricat zimţii de la o rotiţă. Picioarele, când mergem, ne atârnă grele ca butucii. Eu unul nici dacă aş şti că se scufundă pământul sub mine, şi aş avea încredinţarea că aş

486

putea scăpa cu fuga, n-aş avea putere să fug.

— Poate, fată, să-ţi dau o strachină de mălai de mei.A adus rumânul ăsta al meu acasă o traistă. Nu ştiu de pe unde. E bună la nevoie şi mămăliga de mei. Du-i-oFloarei lui Uie.