— Am avut de gând.
— Şi nu mai ai de gând s-o înveţi?
— Am învăţat-o. Nu-mi place. Aş vrea să fac altceva.Aş
vrea să citesc, să învăţ. Aici nu pot citi nimic. Simt că mă
îndobitocesc zi de zi.
— Cum sunt ceilalţi ucenici?
— Băieţi ca şi mine, veniţi de la ţară. Îi roade un singur gând: să treacă mai repede anii de ucenicie, să se întoarcă în satele lor, să devină patroni.
— Şi calfele?
— S-au îndobitocit, parcă nici n-ar mai fi oameni.Muncesc, mănâncă, beau. Sâmbătă seara, duminică seara, se duc la casa cu fete din fundătură.
— Te-au dus şi pe tine!
— O singură dată. M-a dus unul Dobrică Tunsu.
— Ai putea să te bolnăveşti, dacă mai calci pe-acolo.
— N-am să mai calc…
— Ispita e mare. Caută să te stăpâneşti. Oraşul mănâncă
oamenii. Vezi să nu te mănânce, Darie.
— N-o să mă mănânce, nene Iancule. Am să caut să nu mă
las mâncat…
— Nu mă miră deloc ceea ce mi-ai spus despre ucenici şi despre calfe. Mai demult, şi până acum câţiva ani, au fost pe aici, ca în toată ţara de altfel, organizaţii muncitoreşti.
Calfele, ucenicii, muncitorii de la calea ferată îşi aveau clubul lor. Se întâlneau, citeau, discutau. Se pregăteau pentru luptă şi pentru viitor. Unii şefi ai mişcării au trădat-o, au trecut de partea stăpânirii. Mişcarea însă n-a pierit. De când cu războiul, s-au luat măsuri aspre împotriva ei. În unele oraşe mişcarea a fost lichidată. Dar sămânţa ei a rămas pretutindeni. Trebuie să fi rămas şi pe aici. Dacă vrei să nu fii mâncat de oraş, caută această sămânţă. Poate ai norocul s-o descoperi într-o zi. Te-aş ajuta, dacă aş rămâne 396
mai mult timp aici. Abia ieri am venit de la Bucureşti. Am venit să-mi văd neamurile: pe unchiu-meu Tone, pe mătuşă-mea Finica, pe ceilalţi.I-am văzut. Am aflat de la ei că tuşa Maria are un băiat în oraş. I-am întrebat dacă te-au văzut de curând. Mi-au spus că te ascunzi, că-i ocoleşti.
De ce? Ţi-ar prinde bine dacă te-ai duce din când în când pe la ei, duminica. Ai mai mânca o ciorbă caldă.
Iarăşi am început să râd.
— Vorbeşti, nene Iancule, de parcă nu l-ai cunoaşte pe unchiu-meu Tone.
— Drept să-ţi spun, prea bine nu-l cunosc, dacă i-am vorbit de două-trei ori în toată viaţa mea.
Viaţa lui!… Avea douăzeci şi unu, douăzeci şi doi de ani şi vorbea de toată viaţa lui! Scurtă avea să-i fie viaţa vărului meu Iancu Brătescu. Scurtă de tot…
— Am învăţat meserie la Bucureşti. Sunt mecanic. Pe limba noastră de la ţară, fierar. Cum am auzit că eşti aici, am venit să te văd, să te cunosc. Ştii! Părinţii mei au murit, de piept. Am dus-o şi eu destul de greu, la şcoala de meserii, dar am biruit. Am crezut în viaţă, într-o viaţă mai bună, şi am biruit boala. Nu m-am lăsat doborât.Acum însă, m-a sfătuit doctorul să nu mai rămân la oraş, să
schimb aerul, să mă mut la ţară. Îmi trebuie aer. O să plec mâine dimineaţă la Omida. Poate găsesc acolo, mai pe deal, să închiriez o casă şi să deschid un atelier, o fierărie.
— Ai să stai singur?
— La început am să stau singur. Apoi, o să mă
însor.Vreau să am nevastă sănătoasă. Cu o fată de la ţară
o să mă însor. Să-mi nască copii pietroşi, sănătoşi. Vreau să trăiesc în mijlocul ţăranilor dintre care a plecat tata. Să
lucrez pentru ei, şi să le spun câte ceva din ce-am învăţat, din ce-am văzut, din ce-am aflat, din ce-am citit.
Se luminează şi mai mult ochii vărului meu.
În cârciumă au intrat doi lăutari jerpeliţi, zgribuliţi.Unul 397
ţine subsuoară o diblă, altul o cobză. Îşi freacă mâinile să şi le încălzească, încep să scârţâie un cântec. Văru-meu le face semn.
— Nu-i nevoie să ne cântaţi…
Scoate şi le întinde zece bani.
— Poftim!
— Sărutăm mâna, boierule, mânca-ţi-aş…
Duc banii cârciumarului. Aruncă pe gât lăutarii câte un ţoi de spirt…
