de porumb împrumut, cu căciula în mână;

— Ţi-oi munci, boierule…

— Ia să încerci să nu ieşi la muncă! Te dau pe mâna nemţilor…

Pleacă omul cu mâna goală, cum a venit.

Nemţii sunt grijulii. Cer să fie muncită şi semănată fiecare palmă de pământ. Soldaţii lor, ofiţerii lor, au nevoie de pâine.

Dacă unchiu-meu Precup Urban Uţupăr ar trăi, nu m-ar mai întreba:

— Darie, vrei să fii băiatul meu?

A născut vară-mea Diţa doi băieţi şi două fete. S-ar fi jucat unchiu-meu Uţupăr cu nepoţii lui şi cu nepoatele, i s-ar mai fi ostoit poate dorul care-l seca la inimă, după feciorul lui, Pantelie, cel ce, cu mintea lui ageră, scornea cântece de răzvrătire şi cântece de dragoste…

Doarme sub pământ unchiu-meu Precup Urban Uţupăr, dar sămânţă lui nu s-a stins, cum nici sămânţa celorlalţi rumâni împuşcaţi nu s-a stins şi nu se va stinge. S-o topi şi 496

neamul boieresc al colonelului Pienaru, cum s-a stins neamul boierilor Ghinescu, cei însemnaţi cu slove în hronicul ţării.

Din neamul vestit al boierilor Ghinescu a rămas numai o fată bătrână, una Madalena, pe care o văzusem de câteva ori în gară, când pleca ori când venea de la Bucureşti.

Trăsură cu patru cai o purta pe drumul dintre gară şi Dracea. Pe capră, vizitiul cu pălărie tare şi înaltă, încins peste mijloc cu eşarfă colorată. Caii purtau hamuri bătute în argint.

Era această Madelenă o femeie înaltă şi uscată, neagră-pământie, cu nasul mare şi adus, ca al tuturor străbunilor ei, şi cu sfârcuri de mustăţi la colţul buzelor. Se îmbrăca fistichiu. Când o vedeai, mai că-ţi venea să pufneşti în râs.

Dar cum să pufneşti? Aprigă şi crâncenă, umbla la conac îmbrăcată bărbăteşte, călărea caii de rasă, ageri, avea grajdul plin, şi biciul, numai că nu dormea cu el în mână.

Pentru nimic în lume nu găseai la ea iertare.Nici crezare.

Slugile îi spuneau domniţa Madala şi satul o botezase Şerpoaica.

Şerpoaică era, într-adevăr. Când străbătea satul, amuţeau până şi câinii. Şi se spunea că atunci când se plimbăGhineasca pe moşie, greierii nu mai ţârâie şi ciocârliile nu mai cântă. Dar rumânii, de ciudă că nu-i pot suci şi răsuci gâtul negru şi subţire, mai umblau şi cu scornituri.

Nu ştiu de ce, dar nu mă înspăimânt de Şerpoaică: am fost slugă la jupân Moţatu şi mai mare peste mine a fost nenea Gogu Şoric care mi-a frânt coastele. Am fost slugă la jupân Mielu Guşă şi la jupân Bănică Vurtejanu. De ce n-aş

fi slugă la Şerpoaica? Sufletul, cât îl mai am şi cum îl mai am, n-o să mi-l ia. O să vie un timp al socotelilor.Să trăiesc şi să ajung acel timp. Să trăiesc.

Pe marginea drumului, un şir lung de furnici mici şi 497

negre. Merg de la muşuroiul lor spre alt muşuroi. Ocolesc şirul furnicilor, să nu calc vreuna. Şi grăbesc cât pot paşii.

Vreau să ajung mai repede la Dracea, să-mi încerc mai curând norocul ori nenorocul.

Las la o parte drumul pietruit care face ocolişuri, las în urmă crucea sub care dorm somnul de veci ucişii şi o iau pe poteca moale şi dreaptă peste câmp. Noroiul mi se lipeşte de poscali. Mai grele îmi devin picioarele.

Când, în sfârşit cu chiu cu vai, ajung la curţile boiereşti, împrejmuite, ca o cetate, cu zid înalt, bat cu vârful băţului în poarta de fier. Îmi deschide un argat – un ungurean roşcovan şi cu ochii împăienjeniţi de băutură, neobişnuit de mustăcios.

— Ce cauţi, mă?

— De lucru.

— N-avem.

— Aş vrea să vorbesc cu Ghineasca.

— Cu cine? Cu domniţa Madala?

— Cu Şerpoaica.

— Să fii sănătos, băiatule. A fugit în Moldova.

— Şi cine îngrijeşte de moşie?

— Logofeţii.

— Aş putea să vorbesc cu vreunul dintre ei?

— Nu.

— Pentru ce?

— Pentru că n-au vreme de pierdut cu de-alde tine.Hai, cară-te, auzi?!

Ţine în mână o dârjală groasă ungureanul. Se face spre mine, să-mi măsoare spinarea. E lungă şi groasă dârjala şi plin de putere ungureanul. Spinarea mea, şubredă…

O tai peste câmp, spre Ologi. Cunosc şi acolo un boier, pe cuconul Jenică Diacu, care e boier şi nu prea:mai curând un ţăran mult înstărit. Are ceva pământ, are şi vite. Casa lui e plină de fete nemăritate. Boierii nu le caută, nu le cer de 498

neveste nici arendaşii, socotindu-le sărace. Ţăranii nu cutează nici să aducă vorba despre căsătoria vreunuia din ei cu o fată a lui cuconu JenicăDiacu. Ce să facă un ţăran, care e obişnuit să umble mai desculţ, mai cârpit, mai mâncat, mai nemâncat, cu o nevastă cu carte, care nu poate fi scoasă la muncă?

Fie ce-o fi. Sun şi la uşa ăstuia. Se iveşte, cu ochii cârpiţi de nesomn, o slugă prăpădită.

— Aş vrea să vorbesc cu boier Diacu.

— A plecat în Moldova.

— Şi dumnealui?

— Da pe la cine-ai mai fost?

— La Dracea, la Şerpoaica.

— Apăi aceea a fugit înainte de a ajunge nemţii peOlt. Da ce vrei?

— Caut de lucru.

— Cauţi

degeaba