Domnul Lascăr se miră, încearcă să zâmbească: 503

— Eşti cutezător!…

— Nu ştiam, dar dacă spui dumneata…

— Ai să dormi la Safta.

— Mulţumesc.

Argaţii se ploconesc înaintea domnului Lascăr mai abitir decât se ploconea domnul Lascăr înaintea boierului.

— Domnule Lascăr, am să te rog ceva…

— Ce mai vrei?

— Cum îl cheamă pe boierul ăsta?

— Arghir Arizan. Tare sunt supărat! mi se spovedeşte domnul Lascăr.

— De ce eşti supărat, domnule Lascăr?

— Gândeam să te opresc la cancelarie. Nu mai prididesc cu lucrul. De câte ori vine cineva care ştie să scrie mai citeţ, eu cred că am să-l pot opri la cancelarie. Boierul mi-l ia şi-l trimite pe deal. Oamenii nu stau prea mult pe deal.

— De ce?

— Eu ştiu? Poate li se urăşte să trăiască acolo, în pustietate.

— Cred că mie n-o să mi se urască.

— Om trăi şi om vedea, dar una ştiu: am rămas fără ochi de când zgârii hârtia, m-am săturat.

— Şi boierul nu te scoate la pensie?

— Nu. Boierul Arizan nu scoate pe nimeni la pensie.Lucrez la moşia asta de patruzeci de ani. Cât ai putere, munceşti şi primeşti leafă. Când nu mai poţi munci, te dă afară.

Angajează pe altul.

Îl las pe domnul Lascăr să se tânguie în şoaptă de unul singur. Mă întorc la bucătăria Saftei.

— Domnul Lascăr a spus că o să dorm astă-seară la dumneata. Mâine în zori plec cu boierul la conac.

— Bătu-te-ar norocul!

— De ce spui aşa?

— Uite aşa, îmi vine şi mie să spun…

504

În curtea boierului năvăleşte cu zgomot mare un automobil. Automobilul e deschis. Din automobil se dau jos patru ofiţeri germani.

Şoferul trage maşina, stropită până sus de noroi, deoparte. Maşina fumegă. Au gonit-o prin hârtoape…

Boierul, în prag, îşi primeşte oaspeţii. Se îmbrăţişează, se sărută cu ei.

— Iar au venit nemţii, bodogăne printre buze Safta.

— Au mai venit şi altă dată nemţi aici?

— Vin mereu. Sunt prieteni buni cu boierul. Le-a cerut şi i-au dat pentru muncile de la conac prizonieri români.

Boierul s-a legat să-i păstreze la muncă, fără pază, pe răspunderea lui. I-a dat în seama unor slugi. Muncesc românii până dau în brânci. Dealtfel, dacă te duci la conac, ai să-i cunoşti. O să fie zaiafet mare la curte astă-noapte, dacă au venit nemţii…

A intrat

călare pe un cal

roib, în curte,

domnulGheorghiu. Calul e tot o spumă. Se vede că l-a alergat nebuneşte.

Domnul Gheorghiu sare de pe cal: trei oameni se reped şi-i iau roibul în primire. Unul i-l plimbă încet, de căpăstru. Ceilalţi, după ce i-au scos şaua şi l-au acoperit cu pături, îl freacă, din mers, cu şomoioage de fân.

Domnul Gheorghiu se prăvăleşte spre castel. Întârzie câteva clipe înăuntru, iese, coboară scările în goană.

— Calul! Daţi-mi calul!…

Slugile îi aduc calul, pun şaua pe el.

Domnul

Gheorghiu

încalecă,

plesneşte

din

harapnic.Calului îi scapără copitele. Iese din curte, se depărtează.Safta bombăne:

— S-a dus după ţigănci.

Safta găteşte numai pentru slugi.

Bucătăria pentru boieri şi pentruoaspeţii boierului e 505

aparte.