Începe fierberea în bucătăria boierului. E chemată şiSafta să ajute.

Dintr-acolo nu vine miros de fasole, nici abur cald de mămăligă. Pentru boieri sunt cuptoare speciale unde se coc franzelele, cozonacii, fripturile. Slugile care lucrează aci sunt curate, îmbrăcate în alb, ca doctorii la spital.

Mă culc în odaia Saftei. Mă culc chiar în patul Saftei – un pat larg de scânduri, acoperite cu rogojină, ca la noi acasă.

Ar putea dormi cinci-şase oameni acolo.

Mă aşez într-un colţ şi mă acopăr cu un aşternut din cârpe destrămate, trecute prin darac, răsucite. Abia acum mă

ajunge oboseala. Am mers aproape o zi întreagă, fără să stau o singură clipă pe marginea drumului. Am mers întruna.

Acum, abia acum simt tălpile picioarelor cum îmi ard, simt oboseala cum mi se revarsă, ca o apă lişteavă, în trup.

Adorm şi dorm adânc, ca pietrele.

Mă trezesc spre ziuă. Lângă spatele meu, un spate lat, gras, cald: spatele Saftei. Doarme buştean. Sforăie în somn.

Fluier încet, cum aş fluiera un câine pe care vreau să-l chem lângă mine, să-l ademenesc cu un codru de pâine. Femeia nu mai sforăie, s-a liniştit…

Ciocăne un argat la fereastră:

— Măi, băiatul ăla care venişi aseară, scoală! Te cheamă

boierul.

Mă îmbarc pe întuneric. În curte, răcoarea zorilor mă

trezeşte de-a binelea. Argatul adaugă:

— Te aşteaptă boierul lângă scară.

Văd prin întunericul subţire umbra groasă a boierului şi a calului pe care boierul se leagănă. Alături, un cal mai mărunt, cu şaua pe el.

— Ştii să călăreşti?

— Ştiu.

— Încalecă.

506

O slugă îmi întinde frâul. Aşez piciorul în scări – piciorul meu bolnav – mă apuc cu mâinile de oblânc, mă opintesc, încalec. Calul tremură nervos sub mine.

Simt că boierul cu sticlă la ochi vrea să-mi facă o şotie, să se amuze. Aşteaptă poate să mă trântească pe neaşteptate

calul.

Cheful

ăsta

n-am

să

i-l

împlinesc.Grăieşte râzând:

— Ţin-te bine!

Îi arde calului meu una peste coapse. Calul sare în două

picioare, nechează, o zbugheşte ca fulgerul pe poartă.

Boierul, în goană, după mine. Mă ajunge, mă întrece. Îmi strigă cât poate în urechi:

— Să nu cazi!…

Mă ţin cu amândouă mâinile, cât pot de bine. Mi-am încolăcit picioarele în jurul burţii calului. Calul aleargă ca vântul. Boierul mi-a luat-o înainte. Despicăm noaptea ca două năluci. Calul meu ştie drumul. Vede prin întuneric ceea ce eu nu mai văd: celălalt cal pe care boierul îl biciuie întruna.

Urcăm dealul. Ziduri de întuneric în jur. Văd, deodată, silueta calului şi a boierului pe culmea dealului.Mi se pare că ar fi o statuie uriaşă.

Calul meu urcă gâfâind. În goană urcă. Se opreşte lângă

boier. Ca la comandă se opreşte calul.

Boierul râde iarăşi:

— Îmi placi. Mă aşteptam să te trântească.

— Poate că şi calul se aştepta, dar m-am ţinut din toate puterile.

— Ai trecut prima probă.

Îndrăznesc să-l întreb:

— Mai sunt şi alte probe de trecut?

— Poate!

Îi zăresc dinţii, sclipind în întuneric. Îi zăresc, sclipind în întuneric, monoclul.

507

Se pipăie la şold şi-mi întinde un pistol.

— Ştii să tragi?