bărbatului ei.
Acum Ispas Capră e bătrân şi bolnav. Zace în casă.
Sărăcia l-a cuprins cu totul. Nevasta îl hrăneşte cu zeamă
de fasole iarna, şi vara cu urzici, cu ştevie.
E bolnav pe moarte. Are poftă de o picătură de lapte.
— Du-te, fă muiere, şi cumpără-mi o cană de lapte din sat.
— Când erai în putere, nu ţi-ai cumpărat vacă. Ţi-ai ridicat în faţa casei monument. Scoală-te acum din pat şi du-te de mulge cioara din vârful monumentului. Mulge cioara, dacă ai poftă de lapte…
Ispas Capră oftează:
— Nu înţelege. Nimic nu înţelege muierea mea. Eu o să
mor, dar lumea o să-şi aducă aminte de mine. Du-te şi cumpără-mi o picătură de lapte…
— Cioara! Scoală-te din pat şi mulge cioara…
Aici, în centru, unde se încrucişează străzile, se afla statuia generalului Mantu, mort mai demult. La nicio bătălie n-a luat parte răposatul. A avut păduri şi moşii în judeţ, care sunt acum ale moştenitorilor, a fost deputat, a fost senator. I-au ridicat neamurile monument, să nu-luite lumea. Trec oamenii pe lângă chipul lui turnat în bronz, abia ridică unul privirile să-i vadă barba spintecată în două, mustăţile cu vârful răsucit. Se opresc din zbor ciorile, în popas, pe căpăţâna ilustrului, slobod găinaţ alb pe creştetul cu freză.
În faţa statuii stau, căzute parcă în genunchi, două
prăvălii lipite. Una e librăria „La Papagalul de aur”, unde vinde creioane, cretă, hârtie de împachetat şi câteodată
cărţi – toamna, când se deschid şcolile – băiatul înalt, negricios, pe care-l cheamă Urmuz Niculescu; alta e magazinul cu de toate al noului meu stăpân Mielu Guşă, căruia oraşul îi spuse Pomneată, magazin care poartă
405
deasupra uşii şi a ferestrelor, scrisă alb pe negru, firma „La înger”.
Zăpada se cerne iarăşi deasupra oraşului. Troienele cresc.
— Iarna simte că i se apropie sfârşitul şi se mai încruntă o săptămână, două.
— Poate şi o lună, că nu s-a sfârşit nici februarie.
Birjarii au înhămat caii la sănii, le-au pus funde colorate pe la urechi, le-au agăţat clopoţei la gât. Aşteaptă săniile lângă monument. Caii clatină clopoţeii. Bat din picioare birjarii golaşi, să nu îngheţe. Rari trecătorii. Nici un client pentru sănii, pentru „Papagal”, pentru „Înger”.Negustorii din buze bat.
— Ai dracului ţărani, putrezesc în bordeie, nu mai calcă
prin târg!… Un picior de om nu vezi…
Jupân Mielu Guşă n-are dever.
— Poate moare cineva. Nu se poate să nu moară cineva pe-o vreme câinoasă ca asta.
Pică un client. Cumpără o lumânare subţire, de zece bani.
Are un copil bolnav. Poate moare. Să nu moară fără
lumânare.
— Trenul s-a înzăpezit între păduri, sus, spre miazănoapte.
Până la marginea oraşului au venit lupii din vlăsia de lângă Vede. Împotmolite sunt toate drumurile.
— Du-te şi spune să-mi aducă o cafea.
Peste drum de „Înger” a ridicat obloanele cafenelei domnul Miltiade. Trec strada.
— O cafea pentru jupân Guşă…
— Se face!… răspunde un chelner.
Strigă peste paravan comanda:
— O cafea pentru nenea Pomneată…
Parcă m-ar vedea acum pentru întâia oară domnul Miltiade. Şi ieri m-a văzut.
— Ia-mi stai oleacă, neică. Eşti de la „Înger”?
— De la „Înger”.
406
