— Nu ştiu…
Iau pistolul în mână, îl pipăi. E un pistol nou, fără butoi.
— I-am ridicat piedica, îl aud pe boier, îndreaptă-l cu ţeava în sus şi trage…
Îndrept pistolul cu ţeava în sus şi apăs pe trăgaci.Parcă
mi-a smuls cineva mâna din umăr.
— E un pistol automat, îmi spune. Te doare umărul?
— Puţin.
— Dă arma-ncoa.
Îi dau arma. O cercetează. Mi-o înapoiază.
— Acum ţine-o cu ţeava-n jos… Mergem la pas înainte.
Sub copitele cailor, pământul moale, jilav. Întunericul a început a se destrăma. O geană de lumină străvezie creşte spre răsărit. Balta de dincolo de sat începe să licăre. Înaintea noastră se zugrăveşte pe cer un arbore. Ne apropiem. Ne oprim la câţiva paşi.
— Acum ţinteşte trunchiul copacului şi trage. Cam pe la mijloc ţinteşte. Când s-o lumina, o să trecem să vedem ce ispravă ai făcut.
Întind mâna şi încerc să ochesc. Apăs din nou trăgaciul.Mişc puţin mâna de la dreapta spre stânga. S-o golit pistolul de gloanţe. I-l întind.
Pornim în galop. Întunericul s-a risipit cu totul. Spre stânga văd şerpuind, departe, apa cenuşie a Dunării şi, dincolo de apa cenuşie a fluviului, malul înalt, acoperit încă
de neguri, al Bulgariei.
— E întinsă moşia mea, îmi spune boierul. Am peste zece mii de hectare…
— Douăzeci de mii de pogoane?
— Da, douăzeci de mii de pogoane. Mai am două moşii, cam tot atât de întinse, pe Bărăgan şi una pe lângă Brăila, dar îmi place să stau mai mult aici. Pe la celelalte moşii merg 508
numai în trecere, când fac inspecţie…
Împrejur, câmpul pare nesfârşit. Primăvară. A răsărit iarba. A răsărit grâul, e mai înalt de-o palmă. A plouat de curând. Pământul e moale, copitele cailor se afundă uşor în ţărână…
Boierul vrea să vadă dacă au ieşit rumânii la arat… în depărtare se aud scârţâituri de care. Focuri mărunte pâlpâie ici-colo.
Înainte de a se lumina bine de ziuă, înainte de a înjuga boii la pluguri, desculţii aprind focuri pe lângă care. Îşi încălzesc mâinile, picioarele.
Ajungem lângă un şir de care.
Rumânii ştiu cine umblă noaptea călare şi descarcă
pistolul în văzduh, cunosc calul boierului după tropăit.
Uite-i, îşi ridică pălăriile, căciulile.
— Să trăiţi!
— Bună dimineaţa! De ce-aţi întârziat, măi?
— N-am întârziat, boierule.
— Trebuia să fiţi la capul locurilor. De unde sunteţi?
— Din Piatra.
Încetinim o clipă caii. Boierul adaugă:
— Să băgaţi plugul adânc, că vă ia mama dracului!Trec să văd…
Pornim în iureş, pe nesfârşitul câmpurilor, două năluci fumurii…
Ne apropiem de conac. Siluetele caselor şi ale copacilor din jur se conturează desluşit pe cer. Boierul cravaşează
calul. Calul aleargă. Eu îl lovesc pe al meu cu călcâiele în pântec, dar parcă nici n-ar fi nevoie să-l lovesc. Cu botul lungit înainte, calul meu ţine pasul după al boierului.
Rămâne totuşi ceva mai în urmă. Poate ştie că e călărit de o slugă care nu are dreptul să meargă în rând cu boierul.
Ferestrele conacului, luminate. În conac, felinare agăţate de stâlpi înalţi, aprinse. Când ne apropiem se şi deschid, 509
împinse parcă de o mână nevăzută, porţile cele mari. Intrăm în goană în arman. Ocolim armanul, ca să nu ne oprim caii dintr-o dată. Lângă poartă, cu căciula în mână, o mogâldeaţă.
— Te-ai trezit, Amos?
— Ca totdeauna, devreme, conaşule.
Boierul descalecă. Descalec şi eu. Mogâldeaţă prinde caii de căpăstru şi-i duce la grajd. Boierul ştie unde merge.La doi paşi, în urma lui, mă străduiesc să-i ţin hangul…
Deschide o uşă boierul, urcă o scară, mai deschide o uşă şi pătrundem amândoi într-o odaie mare, pătrată.
— Gata cafeaua, Iloncă?
— Gata, conaşule.
— Ilonca e nevasta lui Amos.
Îi râd ochii, îi râde gura femeii… Un ibric mare de cafea fierbe în clocot. Ilonca îi umple boierului o ceaşcă mare.
— Dă-i şi lui cafea.
Umple pentru mine Ilonca o ceaşcă mică.
În odaia-salonaş a conacului, luminată de o lampă mare spânzurată de tavan şi de lumina dimineţii care creştea limpede, l-am văzut mai bine şi de aproape pe noul meu stăpân, pe boierul Arghir Arizan. Faţa plină, care seara mi se păruse roşcovană şi rumenă de sănătate, era acum palidă şi uşor încreţită. Ochii îi erau cenuşii şterşi şi pleoapele niţeluş
