— Ai intrat în slujbă la Pomneată?
— Am intrat.
— Când s-a petrecut minunea?
— Ieri dimineaţă…
— Aha! Mă miram eu…
— Vă rog să trimiteţi cafeaua jupânului.
— Nicio grijă…
Mă petrece cu ochii cafegiul.
— Acuşi se apropie prânzul, spune jupânul. Simt cum mi se face un gol sub curea. Fii drăguţ şi repede-te până
acasă. Vino cu sufertaşul cu mâncare. Vezi să nu-mi verşi mâncarea pe drum, că te jupoi de viu…
Casa jupânului e tocmai la marginea dinspre Scrioaşte a oraşului. Am cale lungă de mers. Merg. Opincile scârţâie zăpada îngheţată. Mă ia în pene, mă umflă, mă saltă
vântul.Mă mai ţin de uluci. Pe la răspântii mă ghemui.
— Sărut mâna, cucoană. M-a trimis jupânul să iau sufertaşul cu mâncare.
— Dar bani pentru piaţă mi-a lăsat azi-dimineaţă? Avenit la ziuă de la tripou. Dar ştie că lemnele sunt pe sfârşite?
Nimic nu ştie. Nimic nu vrea să ştie, nemernicul…Trimite după mâncare!… Mânca-l-ar pământul să-l mănânce!
Otrăvi-m-aş în gura lui…
Cucoana are ochii roşii, plânşi. Ţine în braţe două fete gălbejite, cu bube dulci pe lângă năsucurile mucoase.
— Na! Leagănă-le… Poate-or dormi, dormir-ar până la sfârşitul lumii, că nu pot să am odihnă de ele.
Iau fetele în braţe. Cu stângăcie le iau. Se opresc o clipă
din ţipat fetele. Apoi, parc-ar fi fost vorbite, îşi dau amândouă drumul pe mine.
— Afurisitele! Ţi-o făcură. Ieşi afară şi şterge-te cu zăpadă, dar nu te supăra. Asta aduce noroc. Dacă mi-aş fi dat drumul în scăldătoare, după ce m-a născut mama şi m-a băgat moaşa întâi în apă, nu m-aş fi măritat cu Guşă, 407
n-aş fi atât de nenorocită… Of…
La vremea prânzului, jupân Guşă a desfăcut sufertaşul, a întins castronaşele pe tejghea, a mâncat.
Seara, mă întorc de la „Înger” singur, cu sufertaşul gol.
Jupânul vine târziu de tot, pe la miezul nopţii uneori, altă
dată spre ziuă. Dorm într-o odaie cu Zâna, servitoarea.E o fată voinică, pietroasă, cu mâini mari, roşii. Îngrijeşte mai mult de bivoliţe decât de casă. Patru bivoliţe rumegă fân în grajd – trei negre smoală, una albă colilie. Cu bivoliţele ţine cucoana casa. Vinde lapte în vecini. Ciocăne uşor în uşă, în miez de noapte, jupân Guşă. Zâna are somn de pisică, sare, deschide. Caut să mă cufund mai adânc în somn. Nicio mişcare nu-mi îngădui.
— Ăsta doarme?
— Doarme. Poţi să tai lemne pe el. Nu se trezeşte. Are somnul greu.
Rămâne în odaie. Nu rămâne mult. În vârful picioarelor pleacă. Uşi trântite. Cucoana urlă cât o ţine gura:
— Iar ai fost la Zâna, netrebnicule. De un an, noapte de noapte, te duci la ea, de când am născut fetele. Nu te-ar mai răbda pământul!
Curtea e largă. Casa e cam pe la mijlocul curţii. Uliţa pustie se pierde sub zăpadă în câmp.
— Auzi? mă întreabă prin întuneric Zâna.
— Aud…
— Asta nu e casă, e balamuc curat…
— De câţi ani slujeşti la Pomneată?
— De doi ani…
— Şi nu ţi s-a urât?
— Mi s-a urât, dar ce să fac? La altul e tot aşa, ori mai rău…
— Cucoana te bate?
— Nu.
