umflate. Un ochi avea bulbul roşu, iar celălalt,acoperit cu monoclul gros, părea odihnit şi limpede. Îi lucea în creştet un început de chelie. Părul, cât mai avea, pe jumătate alb, era uns, pieptănat, lins pe cap. Guşuliţa de sub bărbie, roşie, aproape ca de curcan neînfoiat. Când vorbea, glasul i se auzea spart, răguşit. Noapte nedormită, cu mâncare multă şi gustoasă, picantă, să tragă după ea băutură –

cheful cu nemţii şi cu ţigăncile tinere aduse de sub râpi în faptul serii de logofătul Gheorghiu. Îmbrăcămintea boierului Arghir Arizan era de mare preţ, îmbrăcăminte de câmp şi de 510

călărie: tunică scurtă, de postav englezesc, în carouri mari, guleraş de blană moale, să ferească gâtul de răceală, pantaloni strânşi pe picior, bufanţi, cizme galbene, înalte, până mai sus de genunchi, lustruite oglindă. Mânuşile şi le aruncase pe masă, răsfrânte, alături de vâna de bou cu care altoia calul şi uneori slugile ori învoitorii de pe moşie.Părea un om de peste cincizeci de ani – mai târziu aflasem că apropia şaizeci – care-şi dă toată silinţa să facă

impresie c-ar fi nobil britan, cel puţin lord.

Ilonca, înfăşurată într-o rochie lungă până-n călcâie, înflorată, purta în picioare papuci moi, turceşti, fără tocuri, umbla prin casă împrăştiind în jur miros dulce de mosc şi foşnet mătăsos. Era o fată bălană, cu coade lungi şi galbene şi ochii verzi ca iarba. Degetele îi erau încărcate cu inele groase de aur.

— Mai toarnă-mi o ceaşcă de cafea, Ilonca. N-am dormit ast’noapte.

— Se vede, boierule.

M-am ridicat în picioare.

— Pot să vă aştept jos?

— Da.

Am coborât în curte şi m-am rezemat de zid. Slugile plimbau caii pe care venisem şi din trupurile cărora ieşeau încă aburi subţiri. Soarele se ridicase deasupra câmpurilor nesfârşite şi le îneca într-o pulbere măruntă de aur. Pe deasupra Dunării se înălţase şi plutea domol o pânză de ceaţă alburie, pe care soarele se străduia s-o destrame, s-o risipească. Din când în când se auzeau dinspre fluviu fluierături scurte şi groase ca nişte grohăituri. Urcau vapoare în susul Dunării, spre inima Germaniei, târând după ele şlepuri lungi, pline cu grâne. Altele mergeau pe cursul apei spre Giurgiu şi spre Brăila, încărcate cu soldaţi şi cu muniţii pentru frontul de la hotarul de jos al Moldovei. Câmpul, cât prindeai cu privirile, plin de plugari: 511

o femeie apasă pe coarne ca brazda să fie adâncă, un băieţandru mână o pereche de boi mărunţi ori de cai costelivi, îi atinge din când în când cu băţul. În urma plugurilor, brazdele proaspete fumegă. Satul, rămas în vale, pitit, lipit de şuviţa de apă îngustă şi turbure a Călmăţuiului, ridică spre cer fuioare subţiri şi drepte de fum. Văzduhul, jilav ca şi pământul, pare încremenit. Nicio adiere de vânt.

Niciuna.

Îmi arunc ochii prin armanul larg. Ceva mai departe de clădirile vechi, coşcovite de ploi şi de soare, boierul cu monoclu a pus să se ridice altele noi şi măreţe. O casă mare, un adevărat palat de modă veche, cu pridvoare şi arcade, grajduri, magazii, toate rămase neterminate. Niciun arbore în arman, în afară de doi salcâmi bătrâni lângă poartă. Doitrei oameni umblă pe la grajduri. Unde-or fi ceilalţi?

Un băiat, ceva mai vârstnic decât mine, a venit din largul câmpului călare, a descălecat şi-a urcat scările la boier.Peste puţin timp a coborât boierul şi în urma lui băiatul.

— Aşa cum ţi-am spus, Andrei, ai grijă de el.

A încălecat boierul şi a plecat. Curând nu l-am mai văzut.

La arman nu locuieşte numai snania de Amos şi nevastă-sa Ilonca. Mai locuiesc o mulţime de slugi. Mai mare peste servitorime pare a fi Andrei.

Poartă uniformă şcolară băiatul. Războiul l-a prins în clasa a V-a de liceu – liceul „Sfântul Haralambie” dinTurnu, la care am vrut să mă duc să învăţ carte.

E băiatul unui mic proprietar din lunca Dunării. Taică-său are o casă de copii. L-a trimis la cuconul Arghir Arizan să

muncească. A venit cu câteva luni înaintea mea.Aci, în mijlocul câmpurilor, a petrecut iarna.

— Păcat, îmi spune, păcat că ai venit abia acum. Nici nu poţi să-ţi închipui ce plăcută a fost pentru mine iarna:câmpul întins, satele pitulate pe fundul văii nici nu le 512

mai vezi iarna. Zăpada le acoperă ca pânză albă. Numai spre miazăzi, malul înalt şi pietros de dincolo de Dunăre şi, dincolo de mal, un câmp tot atât de aspru, de pietros…

M-a purtat prin tot armanul, mi-a arătat fiecare colibă

ori clădire în parte şi mi-a explicat care e rostul ei, la ce foloseşte şi cine o are în grijă. Pe urmă am încălecat pe cai şi-am umblat pe moşie. La vremea prânzului ne-am întors la arman, am mâncat, Andrei s-a culcat să-i tragă un pui de somn şi eu am ieşit iarăşi în curte, m-am rezemat de zid şi am început a privi câmpurile fără sfârşit. Am căzut pradă visării şi tristeţii. Plecasem de acasă, nu spusesem nimănui o vorbă încotro mă duc. De fapt nici eu singur nu ştiam în ceasul plecării unde o să mă opresc şi pentru cât timp. Acum ştiam unde m-am oprit ca să-mi găsesc un rost vremelnic, dar câtă vreme aveam să rămân aci, pe deal, la armanul Clocociovului, nu puteam să bănuiesc, nu ştiam şi nici nu doream să ştiu. Deocamdată rezolvasem ceea ce aveam de rezolvat, găsisem un culcuş care de seară

până dimineaţa era numai al meu şi, în schimbul muncii mele, îmi puteam câştigă pâinea, fie şi amară. Dar continuam să simt aceeaşi apăsare înnebunitoare.

Seara am privit cum pe întinderile bulgăreşti se aprind focuri.

— Focurile ciobanilor, a spus Andrei.

Dincolo de Dunăre pământul e mai mult pietros. Sunt multe izlazuri pe care pasc oile ciobanilor.

Ca să treacă mai uşor vremea, Andrei s-a apucat să-mi povestească, înflorit, cum a vânat el iepuri în timpul iernii, cum a alergat cu calul după dropii. Noaptea vâjâia vântul:vâj-vâjjj…

— Vâjâia şi pe la noi, pe la Omida…

În cuprinsul armanului, în clădirile care n-au apucat a fi terminate, sunt găzduiţi o sută de prizonieri români.Prieten bun cu autorităţile militare germane şi cu prefectul cel 513

nou, pe care l-au aşezat nemţii mai mare peste judeţ, un moşier mai de la nord, Paul Polimeride, boierul cu monoclu a obţinut prizonierii de la lagărul din Turnu. Prizonierii aceştia sunt ţărani români din Moldova şi ţărani bulgari şi turci de prin Dobrogea. Boierul cu monoclu şi haine englezeşti nu-i cruţă câtuşi de puţin, că doar nu i-a scos din lagăr, unde putrezeau de vii între sârme ghimpate, şi i-a adus aici, la moşie, la soare şi la aer, ca să-i îngraşe. I-a adus să

muncească. Pentru asta le şi dă masă.Mai tăcând, mai cârtind, prizonierii împlinesc muncile cele mai grele.

— La început, îmi povesteşte Andrei, unii dintre ei au vrut să fugă. S-au răzgândit însă: peste tot numai duşmani.I-ar fi prins şi i-ar fi trimis dincolo de munţi, spre miazănoapte, în ţara nemţilor. Aici cel puţin au mâncare.Munca e grea, dar care dintre ei nu este obişnuit cu munca grea!

Soldaţii prizonieri turci sunt îmbrăcaţi în aceeaşi uniformă

ca şi soldaţii români, numai că ei, în loc de capelă, poartă

fes. Mă împrietenesc cu prizonierii aceştia cu faţă care trebuie să fi fost cândva albă şi cu ochi focoşi, nişte ţărani tineri şi necăjiţi, şi încerc să învăţ turceşte. Andrei se uită la mine cum mă trudesc să îngăim cât mai corect cuvintele pe care le aud.

— Da ce-ţi trebuie ţie să înveţi turceşte? înţeleg să înveţi ţigăneşte. O să ai nevoie să ştii ţigăneşte.

Din toate povestirile pe care le auzisem de la mama şi de la mătuşa Uţupăr ştiam din copilărie că turcii fuseseră timp de veacuri spaima neamului nostru pe aici, pe lângăDunăre.

Cântecele vechi ale poporului vorbesc de năvăliriturceşti, de măceluri şi pârjoluri şi de convoaiele de români luaţi şi trecuţi apa şi duşi departe, în ţări străine, în robie. Paşale şi bey au jefuit, au ucis şi-au pârjolit pe aici. Când plângea copilul, ca să-l sperie, să-l facă să tacă, îi spunea maică-sa:

— Taci, că vine turcul şi te taie!

Tăcea copilul. Praful şi pulberea au rămas din vechea şi 514

temuta putere turcească. Praful şi pulberea – şi câteva sate turceşti sărace, prăpădite pe pământul uscat şi galben şi mâncat de ţânţari al Dobrogei. Din aceste sate plecau tinerii ţărani turci să facă armată alături de tinerii ţărani români. La fel mâncau fasole la cazan, la fel mâncau bătaie de la ofiţeri şi majuri…

— Dar ţigăneşte de ce să-nvăţ, Andrei?

— Ca să-nţelegi ce vorbesc între ei ţiganii boierului.

Între sat şi câmp se află două râpi, faţă-n faţă, şi între ele s-au ridicat de câţiva ani sălaşele ţiganilor boiereşti.

Arăturile de primăvară sunt în toi. Muncesc ţăranii din satele din vale, de pe lângă Călmăţui şi de pe lângă

Dunăre, învoitori de moşie, în dijmă, şi slugile boiereşti, cu pluguri„Mistreţ” şi boi mari, voinici, cu coarnele largi de-ai putea aşeza între el un leagăn. Se seamănă porumb cincantin, cu bobul aproape roşu. Drugile cincantinului cresc mari şi dese, sunt spornice, câştigul e mai mare.

Porumbul celălalt, galben, cu boabe mari dar rare, dă