mălai mai curat, face mămăliga mai dulce la gust. Boierul cu monoclu nu mănâncă niciodată mămăligă. Porumbul de pe moşie îl vinde cu preţ bun, mai ales acum, la vreme de lipsă şi de război, şi-i trebuie cât mai mult porumb. Se mai seamănă grâu de primăvară şi secară, orz şi ovăz, şi pe coastă rapiţă şi mei.Pe coasta dinspre Dunăre a dat ordin boierul să se semene pe mari întinderi floarea-soarelui.

Untdelemn nu mai vine, ca înainte de război, din ţările calde din miazăzi, pe unde cresc măslini, şi din floareasoarelui s-ar putea scoate ulei bun de gătit, dacă aci în arman ar fi instalate, în clădirile noi, două-trei prese.

Boierul le-a şi comandat. La toamnă, când floarea-soarelui va fi coaptă şi culeasă, presele vor fi gata instalate şi se va putea începe tescuirea. Un izvor de aur pentru boierul cu monoclu va fi uleiul.

515

— Dacă n-ar fi fost război ăsta, nici nu i-ar fi trecut prin cap boierului că se pot scoate bani buni din floareasoarelui.

Unora războiul le ia viaţa, celor mai mulţi le aduce suferinţe greu de îndurat, pe câţiva îi scăldă în aur. Mi-aduc aminte de văru-meu Iancu Brătescu, fierarul frumos şi tânăr, care picta pe pânze micuţe şi pe cartoane răsărituri de soare şi amurguri, sălciile de pe malul gârlei şi focul din fierăria lui şi pe băiatul cel mic al lui Ivan Ţânţu, cu faţa smolită de cărbuni, dar luminată de roşul jarului, trăgând la foaie, să sufle foalele cu putere în foc, să se roşească fierul, să se albească aproape, să devină moale ca o cocă sub ciocan, sub baros.

Înainte de a pleca la război să se prăpădească prosteşte în munţi, în patrulare, mi-a spus:

— Războiul acesta care se apropie de noi va însemna pentru o parte din lume amurgul ei, dar pentru alta va însemna răsăritul. Cei mici şi cei de o vârstă cu tine vor cunoaşte strălucirea acestui răsărit şi vor simţi zvârcolirea acestui amurg scăldat în sânge. Poate că voi mai apuca şi eu acest timp, dacă voi trăi.

Se crezuse vindecat şi venise să se aşeze la ţară, la aer curat, ca vindecarea să-i fie mai deplină. Se înşelase şi nu cu puţin. Tuşea. Când a plecat, mobilizat, împreună cu ceilalţi, la cazarmă, să îmbrace uniforma, să pună raniţa pe spinare şi să ia arma pe umăr, scuipa fire de sânge. Îmi mai vorbise văru-meu Iancu, la Ruşii-de-Vede, se împlinise şi trecuse anul de atunci, şi mă îndemnase să caut o anumită

sămânţă. N-o găsisem nici în oraşul tăbăcarilor şi al negustorilor, n-o găsisem nici la Omida, şi cu atât mai puţin aveam s-o găsesc aici, la arman, în mijlocul întinselor şi nesfârşitelor câmpuri boiereşti.

Andrei, care mă avea în grijă, era ceea ce se cheamă de obicei un băiat bun. Vesel şi harnic, îşi lua slujba lui în 516

glumă, nu se omora cu firea şi nici nu avea pentru ce s-o facă. Călărea caii din grajd până-i umplea de clăbuci, dormea pe săturate şi mânca până da afară din el şi, când îl apuca strechea, întârzia în odaia frumoasei unguroaice, ori alerga după copilandrele de care era plină şatra dintre râpi.

N-avea niciun gând mai înalt, şi el, om care trecuse prin şcoală, nu luase în bagaje, aci, în singurătatea armanului, nici măcar o carte de citire.

Dacă nopţile erau limpezi şi somnul mai întârzia, ne tolăneam amândoi undeva în iarbă. Îi desluşeam lui Andrei tainele cerului. Îi vorbeam de Saturn şi de inelul lui, de nevăzuţii Pluton şi Neptun, de Marte şi de presupusele canaluri şi de viaţa care ar putea să existe şi acolo, de constelaţiile care se văd în emisfera noastră şi de cele ce se văd noaptea pe cer, dincolo de tropice.

— Cea mai frumoasă dintre ele e Crucea-Sudului…

— Dar de unde ştii tu astea?

— Am citit în cărţi.

— Şi la ce-ţi foloseşte?

— Cum la ce-mi foloseşte? Vreau, să ştiu. Trebuie să ştiu cât mai multe.

— Eu nu ştiu, şi trăiesc bine. O să mă fac contabil şi o să

trăiesc şi mai bine şi fără să ştiu ce este, dincotro vine şi încotro se îndreaptă, Calea-Lactee…

— Dar tu nu eşti curios să afli?

— Nu.

Uneori, din nevoia de a vorbi totuşi cu cineva, uitam felul de a fi al lui Andrei şi încercam să discut cu el despre oameni şi despre orânduirile omeneşti.

— Eşti un prost, Darie. Visezi cai verzi pe pereţi. Lumea este aşa cum o vedem, cu boieri şi cu slugi, cu oameni bogaţi şi cu oameni săraci şi aşa o să rămână în vecii vecilor. Cine s-o schimbe şi cum s-o schimbe?

517

— Poate ăştia şi mulţi alţii ca ei.

Treceau pe lângă noi, în cârd, obosiţi, prizonierii.

Aerul tare al câmpurilor, soarele prin care alergam toată

ziua, somnul adânc în care, ostenit, cădeam seara m-au ajutat să mă întremez. Scăpasem de putinile cu argăseală

din pivniţa mucegăită a lui jupân Moţatu, de prăvălia cu sicrie şi tămâie, cu haine de mort şi lumânări, a lui jupânMielu Guşă şi de prăvălia cu păcură şi cu frânghii, cu droburi de sare şi mătrăcărie a lui jupân Bănică

Vurtejanu.Scăpasem şi de aerul îmbâcsit, şi de cearta din casă, şi de privirile care se îndreptau spre mine ca nişte suliţe şi mă înţepau. Prins de treburi, Amos se vedea şi mai mult nu se vedea, ochiul sănătos al boierului şi ochiul lui de sticlă se aflau departe şi nu ne vegheau în permanenţă, iar Ilonca ne mai chema uneori seara, pe mine şi pe Andrei, să-şi uite urâtul, pălăvrăgind. Se socotea ca la închisoare, se plictisea şi se mohora, şi aştepta sfârşitul războiului să-l părăsească pe Amos, bărbatul ei de formă, şi pe boier, să

bată la porţile lumii şi porţile lumii să i se deschidă, să

înceapă a trăi altfel.

— Ai de toate aici! Unde să te duci aşa, în necunoscut?

— Eşti un prost, Andrei. „Ai de toate”, îmi spui. Ce am?

Casă, masă, rochii, pantofi… Omul mai are şi suflet şi dacă

sufletul nu e mulţumit…

— Să nu te audă boierul vorbind aşa.

— Şi dacă mă aude? N-are decât să se supere cât pofteşte.

Poate să şi crape dacă nu-i place. Dealtfel o să crape el şi aşa. Gâfâie din ce în ce mai des. E bolnav de inimă, cu toată

arătoşenia lui şi cu toate năzdrăvăniile la care se dedă ca să-şi dovedească sieşi şi altora că e încă tânăr.

— Şi dumneata, Ilonca, spui că boierul nu e tânăr!Ştii mai bine ca oricare.

— Măgarule… Ştiu multe pe aici. Boierul e hârbar, nu alege… Voi rămâne aici până se va sfârşi războiul –

518

plănuiesc. Pe urmă voi bate şi eu cu pumnul la porţile vieţii.S-ar putea întâmplă ca porţile vieţii să mi se deschidă

larg înainte.

Înaintăm cu timpul în primăvară. Zilele cresc, nopţile scad. Devin atât de scurte, încât ţi se pare că abia ai pus capul pe mână şi-ai aţipit, că au şi sosit zorile. Sunt zile vânzolite în noroi, cu tunete care bubuie ca tunurile de pe front, cu fulgere şi ploaie. Atunci umblăm prin arman, de la o casă la alta, ori chiar pe câmp, cu câte-o pătură în cap. Nu lăsăm să treacă ziua fără să împlinim treaba pe care o avem de împlinit, chiar dacă ar da peste noi potopul.

Nu dă potopul peste noi. Numai ploile. Dar cele mai multe zile au cer limpede, înalt şi albastru, albastru… Atunci ierburile şi grâul şi porumbul cresc parcă văzând cu ochi.Uite, ieri grâul era până la glezne. Azi a trecut de glezne.Mâine o să se urce spre genunchi. Pământul e negru şi gras şi trebuie să scurmi mult cu hârleţul ca să dai de vânăt. Pământ gras, pământ bun, în care orice sămânţă ai arunca prinde colţ, răsare, creşte. Oamenii de pe aici au o vorbă:Pământul bun ca untul… Pământul boierului…

— Are mult pământ boierul nostru, îi spun lui Andrei.