Fotografia ni-l arată pe Călin Cătălin Bâzâc frumos, cu ochi mari, luminoşi. Numai în fotografie i-au rămas ochii.
— Dă-l dracului de cimitir, nene Papagal, hai în oraş!…
Coborâm dealul. Primăvara e pe sfârşite. Au înflorit salcâmii. Gardul cimitirului e îmbrăcat în spumă albă, frumos mirositoare, ameţitoare.
Soarele cade spre apus. Umblu încet. Acum umblu desculţ şi calc cu băgare de seamă să nu mă împiedic. Am scăpat de straiele zdrenţuite.
A trecut pe la oraş, într-o zi, vară-mea Diţa de la Secara.
M-a văzut din întâmplare în faţa prăvăliei lui BănicăVurtejan. S-a apropiat, m-a privit din creştet până-n tălpi.Din creştet până-n tălpi m-a măsurat de câteva ori cu ochii ei ascunşi sub sprâncenele groase, care acum sunt 419
mai stufoase, mai lungi decât altădată.
— Hei, Darie, dar ce faci tu aici?
Nu mai are buză de iepure. Numai un semn, o dungă
uşoară, albă, arată că s-a întâmplat ceva cu buza ei. E
muiere voinică, lată în şolduri, cu mâini mari, groase, muiere bună de muncă…
— Vând păcură, îi răspund. Păcură şi sare şi frânghii.Ce-ţi trebuie?
Încerc să râd. Diţa se apropie de mine şi-mi pune mâinile pe obraji. Mi le-a mai pus demult, o dată, într-o noapte în care afară se stârniseră toate vijeliile.
— Măi băiatule, măi, pe ce munceşti tu aici?
— Pe mâncare, îi răspund.
Mi-am plecat ochii în jos. Straiele mele, toate, bune de aruncat la gunoi.
— Am să vin vinerea viitoare, spune Diţa, să mă aştepţi.
Vară-mea Diţa se duce la căruţă, se întoarce cu un codru mare de pâine.
— Ţi-o fi foame, ţine pâinea asta. Mănânc-o…
A plecat. Peste o săptămână, Diţa s-a arătat iarăşi în faţa băcăniei. Mi-a întins un pachet.
— Ţi-am adus o cămaşă şi nişte izmene. Ţi-am adus şi-o flanelă. Am găsit-o prin lacră. A fost altădată a luiPintilie. Să
lapezi zdrenţele astea…
Părul, netuns de câteva luni, îmi cădea pe ceafă, peste urechi. Umblam cu capul gol, cu părul zburlit, murdar.Mi-l ciufulea şi mai tare vântul, care în oraş purta printre case nori de praf. Am luat fără voia jupânului o bucată de săpun, am ascuns-o în sân.
— Dă-mi voie, jupâne, să lipsesc un ceas de la prăvălie.
Nu se înghesuia nimeni în băcănie. Mi-a dat voie.
— Mă duc să-mi văd nişte neamuri.
— Du-te.
Cu pachetul dăruit de vară-mea Diţa am străbătut oraşul, 420
am trecut de gară şi de linia ferată şi de zăvoi, şi-am ajuns la podul peste spinarea căruia trece şoseaua care străbate pădurea şi duce spre ţigănie. Dincolo de pădure, sus, pe deal, e un sat de ţigani. M-am ascuns sub pod, m-am despuiat şi-am intrat în apă. Un ceas şi mai bine m-am frecat cu bucata de săpun. Apoi am ieşit în larg, acolo unde apa e adâncă de câţiva stânjeni, am înotat în voie pe o parte, folosindu-mă numai de un picior, până m-am săturat de scaldă. Apa era rece, dar zburda mă încălzise.
Am ieşit la mal. Am aruncat pe apă zdrenţele vechi şi m-am primenit cu straiele aduse de Diţa. Cămaşa era lungă, până aproape de pământ, izmenele largi, largă şi lungă
flanela rămasă de la văru-meu Pantilie Uţupăr, dar mie toate straiele acestea curate mi s-au părut fără pereche în lume de frumoase. La întoarcerea în oraş, m-am oprit şi m-am dus la o frizerie. Un coş de păr mi-a cules cu maşina, de pe cap, turcul frizer.
— N-am bani, patroane, o să iau mâine de la jupânul meu şi o să-ţi plătesc.
Mă cunoştea turcul.
— Bine, bre, adu-mi mâine gologanii.
I-am adus a doua zi gologanul de zece, rotund, coclit, găurit la mijloc.
A rămas în urmă cimitirul. A rămas în urmă şi marginea oraşului. Peste târg a căzut seara – o seară caldă, albastră.
— Să mergem la bal, spunea Papagal, să ne mai veselim.
— Să mergem. Unde are loc balul?
— Pe vale, lângă casele Dudescului…
Iarna, la noi în sat, la Omida, între Crăciun şi postulPaştelui, se dădea un bal la şcoală. Seara se dădea balul, sâmbătă seara, pentru ca a doua zi cei ce şi-au petrecut noaptea dansând să se poată odihni. Noi, copiii, 421
