Aria noastră şi ariile neamurilor din jur au fost străpunse cu aceste suliţe săptămâni întregi, la fiecare pas o gaură. Aşteptau până se lăsa întunericul şi până în zori găureau pământul. Fierul a mers până în pântecul pământului, ca uns, şi nu s-a oprit în capacul nici unui cazan cu bani.

Au blestemat şi s-au lăsat păgubaşi. Dar mereu aduceau vorba de comoară, la noi în casă mereu se şoptea de banii de aur. În fiecare primăvară tata săpa într-o altă parte a ariei un dam pentru vite. A continuat să sape damuri pentru vite şi apoi să le astupe înainte de a ridica grinda, chiar după ce tata nu mai avea în cuprinsul ariei lui nicio vită.

Străjuia în fundul ariei un plop înalt, care mi se părea că

împunge slăvile cerului cu vârful. Cât am fost plecat la oraş, l-au doborât cu securea. Tata l-a doborât şi cu frate-meu Ion. A vuit plopul când s-a prăbuşit şi creştetul lui era mai-mai să ne dărâme casa. L-au curăţat de crengi, apoi s-au apucat să-i scoată rădăcinile. Le intrase în cap că la rădăcina acelui plop se afla ascunsă comoara. N-au găsit nimic…

Plopul a fost tăiat în bucăţi cu ferestrăul, spart şi ars.

Mai stau şi acum vecinii, în unele nopţi, cu ochii ţintă

spre aria noastră, pândind clipa în care vâlvorile albastre vor licări deasupra comorii. Poate că uneori licăresc în aria noastră vâlvorile albastre – poate nu licăresc. Nimeni nu ştie…

Mai demult, cotrobăiam prin podul casei, se găseau acolo 527

aruncate vraişte cioburi vechi, fluiere sparte, ciurele cu fundul găurit, mâneci de cojoc, cazmale fără coadă, topoare rupte, ploşti bătrâne cu pântecul roşu pe care de ani şi ani nu le mai folosea nimeni.

Toate lucrurile acestea, când eram copil, mă îndemnau să

mă gândesc la oamenii care au trăit altădată, care au săpat cu aceste sape rupte, care au doborât copaci cu aceste securi cu gura ştirbă şi care şi-au potolit setea cu vinul acru din aceste ploşti cu pântecul rotund.

Mă gândeam mereu la oamenii care şi-au îmbrăcat trupurile cu aceste pieptare cu flori care acum şi-au pierdut culoarea.

N-aveam cu ce să mă joc. N-aveam ce să citesc, deşi învăţasem să citesc, căutam să citesc după aceste rămăşiţe, într-un trecut care era apus pentru totdeauna. Căutam să-mi închipui vieţile acelor oameni din care se trăgea sângele meu şi al fraţilor mei, oameni ale căror trupuri s-au prefăcut de mult în pulbere, în cimitirul de sub creasta dealului.

Într-o zi, tot scormonind prin pod, am găsit un ciomag lung şi alb. Era aşa de lucios, că mi se părea că e făcut dintr-un os uriaş, dintr-un os pe care-l luciseră anii. L-am luat, am coborât cu el din pod, l-am scos la lumină, l-am şters cu poalele cămăşii de praf. Era minunat. M-am jucat cu el până

seara.

A venit tata de la câmp şi m-a văzut.

— Unde ai găsit ciomagul ăsta?

O ciudă aspră străbătea prin glasul lui.

— În pod, tată.

— Dă-l încoace.

Mi l-a smuls din mâini, a mers spre fundul ariei. Nu ştiu pe unde l-o fi pitit. M-am mirat. L-am întrebat la masă.Mi s-a părut că-i trecuse necazul.

— Tată, de ce mi-ai luat băţul?

— De-aia.

528

— Ăsta nu-i un răspuns. De ce mi-ai luat băţul? Era tare frumos.

— A umblat cu el bunicu-meu, dacă vrei să afli. Nu ştie nimeni câte scăfârlii o fi spart cu el…

Cred că l-a îngropat în pământ. Poate. Dar oricât de adânc l-ar fi îngropat în pământ, ciomagul acela nu va putrezi. Nu ştiu de ce mi-a rămas această credinţă. Poate fiindcă ciomagul părea de os şi anume dintr-un os fără

moarte, dintr-un os pe care nu-l va ajunge niciodată

putrezirea. Era uşor ca un fluier fără măduvă. Era uşor şi totuşi era greu…

Andrei se trezeşte. Simte cum mă răsucesc ca pe cărbuni.

— Ai dormit bine, Darie?

— Am dormit.

Coborâm în arman.

Grâul a crescut până la genunchi. Peste o săptămână, două. O să fie de trei ori mai înalt şi spicul va fi mare cât vrabia şi cu boabele grele, pline. Astă-iarnă zăpada a fost înaltă, a priit timpurilor. Zăpada a fost înaltă până dincolo de hotarul la care soldaţii au continuat să se bată cu duşmanii.

Prizonierii s-au trezit şi ei şi merg încolonaţi spre bucătărie. În fiecare dimineaţă, înainte de a porni la lucru, li se dă aci, ca la cazarmă, pe fundul gamelei, un fel de zeamă neagră şi caldă, gustarea de dimineaţă: ceai fără

ceai.

E timpul în care trebuie culeasă pălămida din grâu.

Etimpul în care ţiganii încep a fi folosiţi pentru muncă.Acum ştiu: patru sute de oameni rupţi, desculţi, dezbrăcaţi, care au trecut iarna şi iernile de mai înainte în valea prin care a fluierat vântul. Patru sute de oameni care 529

cresc goi în bătaia crivăţului şi în arşiţa soarelui de vară, mai goi decât păsările care au pene, mai goi decât şerpii care au trupul înfăşurat în solzi plumburii.

Au ieşit goi în zăpadă, acum ies goi la lucru, în soare.Peste şatră, bulibaşa e mai mare. Bulac Bulancea îl cheamă pe bulibaşă, bărbat cam de vârsta boierului şi – se pare – tot atât de vânjos, tot atât de înalt, de voinic. Numai că mâinile bulibaşei cu degetele toate îmbrăcate în inele groase şi grele, sunt mai mari decât ale boierului ArghirArizan.

Bulibaşa nu umblă desculţ. Bulibaşa poartă cizme până

deasupra genunchilor şi carâmbii cizmelor bulibaşei sunt bătuţi în bani de argint. Argintul s-a învechit şi a prins patin

– argint vechi. Ţintele care sunt bătute în tălpile cizmelor bulibaşei sunt ţinte de argint. Tocurile cizmelor lui sunt de argint. Nădragii bulibaşei, lână-n lână, galbeni la culoare, au vipuşcă roşie şi lată. Şi brâul, cu care bulibaşa îşi încinge trupul, e un brâu lat de o palmă şi jumătate, bătut şi el în bani de argint. Căciula o poartă pe sprânceană, şi căciula bulibaşei e teşită puţin într-o parte, căciulă cu pană. Are pieptar cu flori bulibaşa şi marginile din faţă ale pieptarului sunt şi ele prinse în bumbi de argint. În mână poartă

harapnic, şi harapnicul bulibaşei are la vârf plumb cu colţuri.

Bulibaşa e stăpân peste şatră şi boierul nici nu se uită la ţigani, nici nu-i scuipă-n creştet măcar. Boierul cu bulibaşa are înţelegere pentru ţigani, aşa cum pentru soldaţii robi are înţelegerea cu comandantul german din Turnu.El bulibaşei îi plăteşte, şi bulibaşa din zece părţi opreşte pentru el opt, iar două le dă ţiganilor care muncesc, pentru muncă.

Tare bogat e bulibaşa! Numai el e bine îmbrăcat din tot sălaşul. Copiii bulibaşei sunt tot atât de goi ca şi copiii celorlalţi ţigani. Nevasta bulibaşei este la fel de ruptă şi de goală, ca nevestele celorlalţi ţigani. Îi face totuşi un hatâr bulibaşa nevestei: n-o scoate la adunat pălămidă, n-o scoate 530

la seceră, n-o scoate la munci grele – o trimite prin sat să

ghicească muierilor în ghioc. Bineînţeles, nu pe degeaba –

pe mălai, pe făină. Vorba ceea: dacă nu curge tot pică. Şi averea bulibaşei mai creşte cu ceva.

Bulibaşa a plesnit din harapnic. Auzim, de sus, de la arman, pocnete. Ţiganii vor împânzi câmpul.