— Du-te acasă şi vino mâine dimineaţă!

Numai vorbe spurcate i-au ieşit din gură.

După plecarea lui Dionis, bunicu-meu s-a ridicat, a ieşit din gaură şi s-a întors acasă. A aşteptat să pogoare 523

noaptea adâncă, apoi şi-a luat nevasta şi cazmaua şi s-a dus la săpătură.

Avusese dreptate în presupunerea lui. Din întâmplare descoperise comoara ascunsă acolo de taică-său.

N-a putut să aducă de toarte cazanul, atât era de greu.Bunicul a rămas de pază şi de câteva ori bunica a cărat cu căldarea aurul în bordei.

Unchiu-meu Voicu, fratele mai mare al tatălui meu, ţine mai bine minte întâmplarea asta. El povesteşte că bunica a aşternut jos lângă pat, o scoarţă. Aducea bani cu căldarea şi-i răsturna. Unchiu-meu Voicu, copil, s-a dat jos din pat şi s-a jucat cu banii. Taică-meu şi ceilalţi dormeau duşi. În bordei pâlpâia opaiţul.

Pe urmă a venit şi bunicul, cu cazanul gol. Era un cazan mare, de aramă, care prinsese cocleală pe margini.

Unchiu-meu Voicu a adormit. Până la ziuă, bunicul şi bunica au făcut ce-au făcut şi au pus în alt loc, mai ascuns, comoara regăsită.

A doua zi a venit Dionis să sape damul. Bunicul astupase groapa pe jumătate.

— Du-te acasă. Nu mai sap dam. Nu mai am nevoie de dam.

La o săptămână de la atingerea comorii, ultima nevastă a bunicului meu a murit: umblase cu banii. Din pricina asta, credea bunicul că i-a murit nevasta…

Avea bunicul un frate mai tânăr, flăcău – unul Gărgan… S-a însurat Gărgan Găbunea. I-a dăruit bunicul doi galbeni să-şi facă nunta. În ziua nunţii, înainte de a merge la biserică

să se cunune, mirele a căzut de-a-mpicioarele şi a murit…

„A doua moarte adusă în casă de banii blestemaţi”, gândea bunicul. A ascuns şi mai adânc bogăţia de aur.

Au trecut anii.

De la Putinei a venit un văr al bunicului. Se afla la mare anaghie. L-a rugat pe bunic să-l împrumute un galben.

524

Dornic să mai încerce o dată norocul comorii, i-a împrumutat bunicul. Când s-a întors acasă, băiatul rubedeniei zăcea cu gâtul umflat, babele nu i-au găsit leacul. Amurit şi ăsta.

„A treia moarte adusă de bani în familie”, a cugetat iarăşi bunicu-meu.

Nimeni n-a mai ştiut unde sunt tăinuiţi banii. S-a jurat bunicul că, atâta timp cât îi va fi dat să vieţuiască, să nu se mai atingă de comoară.

Au crescut feciorii şi s-au însurat. Au crescut şi fetele şi s-au măritat. În casa bunicului se auzea mereu aceeaşi vorbă:

— Tată, când o să ne spui şi nouă unde ai îngropat banii ăia?

Sau:

— Hai, mă, să dezgropăm banii ăia şi să-i împărţim.Ce-o fi o fi…

Bunicul rămânea neînduplecat.

— V-am spus: cât o să trăiesc n-o să aflaţi unde am ascuns comoara. Sunt banii dracului, sunt adunaţi cu omor şi cu haiducie, sunt bani afurisiţi. Dacă o să aibă

vreunul din voi norocul să-i găsească, mănânce-i sănătos.

Sunt pe aici prin cuprinsul ariei. Cu timpul o să găsească

cineva din seminţia noastră comoara.

Băieţii au început a îmbătrâni. Fetelor lui a început a li se zbârci obrazul şi a le cădea dinţii. Şi bunicul a devenit din ce în ce mai bătrân. Şi iată, bunicul l-a însurat şi pe cel mai mic dintre băieţii lui, pe tata. Cu Dumitra l-a însurat, cu Dumitra care era mai în vârstă decât el.

Dumitra i-a născut tatii copii. Şi s-a bolnăvit bunicul. De picioare s-a bolnăvit.

Rămânea bunicul pe prispă şi tata pleca la câmp cu nevastă-sa şi cu copilul cel mic, iar pe bunic îl păzea de muşte frate-meu Gheorghe. Vorba vine că-l păzea de 525

muşte. Punea lângă el o cană cu apă, o bucată de pâine, o tulea prin vecini după zbeng.

Şi într-o dimineaţă bunicul s-a simţit rău şi l-a strigat pe frate-meu:

— Hei, măi Gheorghiţă, vino lângă mine…

S-a dus frate-meu lângă bunic:

— Ascultă, am să-ţi spun un lucru pe care să nu-lmărturiseşti nimănui. Am să-ţi destăinuiesc unde se află

îngropată comoara veche. Să umbli la ea când ai să te faci flăcău. Şi să nu-i spui lui taică-tău. Mă asculţi, Gheorghiţă?

Bunicul era bătrân şi bolnav şi fuma tutun din lulea de pământ… Şi gura bunicului mirosea a mahorcă. Fratelui meu nu-i plăcea mirosul acela.

— Ia lasă-mă-n pace, că-ţi pute gura…

S-a dus pe uliţă, la copii, la joacă.

Seara, când s-a întors tata de la muncă, trăia bunicul, dar pierduse glasul. A mai trăit câteva zile fără glas şi fărăsă

poată mişca măcar un deget.

Plângea bunicul şi în juru-i erau adunaţi băieţii lui şi băieţii băieţilor lui, fetele lui şi fetele fetelor lui. Şi bunicul gemea şi pieptul i se ridica şi i se lăsa şi din ochii bunicului curgeau şuvoaie lacrimile pe care o viaţă de om le simţise năvălindu-i sub pleoape şi izbutise să le oprească…

Toţi pricepeau că pe bunicul îl apasă un gând şi că gândul ăsta bunicul vrea, în sfârşit, să-l spună, dar nu poate să-l spună. Şi ştiau că bunicul în ceasul acesta din urmă, al lui, vrea să le dezlege taina comorii şi nu mai poate. Şi câtă

nevoie ar fi avut fiii bunicului, nepoţii şi strănepoţii bunicului, de banii ascunşi adânc în pământ.

Fiindcă, între timp, vremurile se schimbaseră. Şi fiii bunicului şi toţi ceilalţi nu mai aveau starea de altădată, erau săraci lipiţi pământului şi oricât ar fi muncit pe moşii, niciunul nu putea să câştige pâinea îndestul.

Şi bunicul a plecat pe lumea cealaltă cu taina lui. Şi banii 526

au rămas îngropaţi. Şi atunci toate neamurile s-au adunat şi au poruncit fierarilor satului să făurească suliţe lungi şi subţiri cu vârful ascuţit şi cu mâner întors în care se puteau opinti.