— Da, are mult pământ.

— Cum poate să aibă un om atâta pământ?

Andrei, fiu de boiernaş care toată viaţa a râvnit să fie boier adevărat şi n-a izbutit, îmi răspunde mirat:

— Uite că poate! Şi mai multe poate să aibă un om, dacă

e în stare să adune şi să păstreze ce-a adunat, să crească

şi să-şi înmulţească avutul. Fiecăruia i se cuvine cât poate să ia de la alţii. Apoi boierul nostru mai are şi o poveste.

Odaia în care dormim e largă, căţărată sub streaşina conacului. Şi ferestrele sunt largi. După ce s-o isprăvi războiul, boierul plănuieşte să-şi termine conacul. După

chipul în care a început clădirile, se pare că vrea să-şi petreacă fericitele bătrâneţi aici.

519

E noapte. Câmpul e tăcut şi la fereastră nu ascultă nimeni.

Amos şi Ilonca au o odaie jos, lângă intrare. Prizonierii trăiesc în grajduri – ţiganii, în corturi, între râpi.

— Ce poveste are boierul?

— O ştiu toţi oamenii. Ai dormit numai o noapte la curte.

Dacă ai fi dormit mai multe, ai fi aflat-o…

Sunt doi bătrâni la curte: bătrânul Iordache Arizon şi moş

Iovcu, amândoi trecuţi de optzeci de ani. Conu Iordache e tatăl boierului nostru. Moş Iovcu e fratele de cruce al lui conu Iordache. Conu Iordache e boier. Poartă pantofi de lac şi haine negre, croite, cusute la Bucureşti. Poartă totdeauna cămaşă scrobită. Niciodată guler, niciodată cravată. S-a obişnuit cu hainele boiereşti, cu cravata, nu. Le-a spus tuturor:

— Dacă mi-aş pune cravată, ar fi ca şi cum mi-aş înnoda singur un ştreang în jurul gâtului.

Câteodată, când are poftă de râs şi de glumit, boierul povesteşte că visează ştreanguri şi spânzurători. În tinereţe se cutremura în vis şi se trezea lac de sudoare. S-a obişnuit cu visele de acest fel. Acum nu se mai sperie, nu se mai trezeşte. Visează până la capăt visul. Îşi aduce aminte dimineaţa de ce-a visat şi râde.

De frica ştreangului a trecut – e mai bine de o jumătate de veac de atunci – Iordache Arizan, dincoace deDunăre, cu moş Iovcu. Amândoi au tâlhărit şi au adunat multe pungi de aur. I-au încolţit oamenii stăpânirii, luni de zile i-au hăituit.

Multe sânge omenesc vărsaseră. Au izbutit să se strecoare prin păduri, să treacă Dunărea înŢara Românească. Conu Iordache a arendat o fişteică de moşie în inima Bărăganului.

S-a însurat, a câştigat trei copii. Doi i-au murit. I-a rămas boierul nostru. I-a murit şi nevasta, o ţărancă din partea locului. Moş Iovcu n-a vrut să-şi lepede portul balcanic. Ştii cum e moş Iovcu?Poartă opinci, obiele pe care le înfăşoară cu nojiţele, nădragi largi de dimie, flanelă de casă, cojoc şi 520

căciulă. Arată ca slugile boierului – ca slugile mai bătrâne.

Conu Iordache, de la un timp, e părăsit de puteri. Mai iese, din când în când, prin curte, sprijinit în baston. Bastonul are mâner de aur… Picioarele îi tremură, îi tremură şi mâinile, e slab ca un schelet. Cu moş Iovcu e altceva. Parc ca de cincizeci de ani. Din zori şi până noaptea târziu nu se odihneşte, încalecă pe cal şi se duce la baltă să

bălăcărească pescarii că n-au tras destul peşte în năvoadele şi în plasele lor. Pe urmă – o să-l vezi venind şi aici, la arman – se duce la ciobani şi-i ciomăgeşte fiindcă i s-a părut că n-au muls oile până la ultima picătură, că au lăsat prea mult lapte în ţâţe, pentru miei. L-am întâlnit ieri la stâna din vale.Au început ciobanii să tundă oile. Cu moş

Iovcu au avut de furcă. I s-a năzărit bătrânului că nu tund bine oile. Adescălecat, a luat o oaie, a culcat-o la pământ, şi a cerut o foarfecă.

— Vă arăt eu cum se tunde oaia…

A tuns moş Iovcu oaia. Se întâmplase să-i cadă în mână

una mare, grasă. A rămas oaia goală, despuiată, de parcă

i-ar fi ras cineva lâna cu briciul. S-a îndârjit şi până spre amiază a tuns un cârd întreg de oi.

— Dar de ce păzeşte cu atâta străşnicie moşul averea boierului?

— Pare să fie la mijloc o taină. Iovcu nici nu mănâncă la masa boierului, cu slugile mănâncă. Numai de dormit, doarme aparte, într-o odaie, pe un pat de scânduri, acoperit cu piei de oaie, cum dormea în tinereţe, înainte de a sededa la tâlhării, sau în vremea în care era urmărit şi trebuia să fie gata oricând s-o zbughească. Doarme îmbrăcat moş Iovcu. Se schimbă la o săptămână, la două.

Dacă ai mai fi rămas la curte mai mult de o noapte, l-ai fi putut cunoaşte şi pe conul Mitiţă, adaugă Andrei.

— Ăsta cine mai e?

— Băiatul boierului.

521

— Are şi un băiat?

— Nevasta boierului nostru a murit şi ea, nu se ştie când, nu se ştie unde, că boierul a umblat mult prin lume când era tânăr. Unii spun că nici n-ar fi moartă, că l-a lăsat pe boier.

În casa boierului s-au pomenit slugile cu un băiat adus de departe. Băiatul are amândouă picioarele moi şi pocite. A crescut în cărucior. Iese din casă împingând cu mâinile roţile de bicicletă ale căruciorului. A trecut de douăzeci de ani conu Mitiţă. E totdeauna îmbrăcat ca şi cum s-ar duce la bal. O ţigancă a fost trimisă la oraş, un timp, să înveţe cum să-i lustruiască unghiile, cum să-l tundă şi să-l bărbierească. Ţiganca îşi pierde vremea pe lângă conu Mitiţă.

Iese în curte, cu căruciorul lui cuconaşul, se uită la oameni şi nici măcar nu catadicseşte să le arunce o înjurătură. Dacă

nu l-ar fi auzit oamenii vorbind de câteva ori cu tat-su, ar fi crezut că e mut. Are faţa albă, osoasă, şi ochii mari, ieşiţi pe jumătate din cap – odraslă de tâlhar…

Andrei doarme. Stele bat la fereastră. Vorbeşte prin somn.

Desluşesc în cuvintele pe care le bolboroseşte unul singur: Zambila. Am să-l întreb mâine cine e Zambila…

Mă gândesc la ce-am aflat despre boier, despre tatăl boierului, despre fiul boierului, despre moş Iovcu…

Bătrânii au tâlhărit peste Dunăre, în Balcani. Câte n-am auzit povestindu-se despre întâmplări petrecute demult, despre comori adunate cu omor, la drumul mare, îngropate adânc în sânul pământului şi… uitate.

Toată copilăria mi-a fost chinuită de o asemenea comoară, ascunsă sub casa noastră sau în împrejurările casei noastre, şi despre care mereu se vorbea că, din când în când, spre primăvară, după ce zăpezile s-au topit şi s-au scurs, scoate în miez de noapte o flacără albastră care pâlpâie câteva minute, luminând aria. Din pricina acestei comori am 522

pierdut plopul din fundul ariei, al cărui vârf se ridica deasupra satului, plopul din fundul ariei, al cărui vârf îl vedeam de departe, de pe câmp, când mă întorceam din rătăcirile mele acasă.

Bunicul tatii îşi adusese nevasta de lângă Olt. Era un bărbat tare voinic bunicul tatii. Spre hotarul satului, spreBelitori, la o răscruce de drumuri, se află şi astăzi o piatră mare de hotar, rotundă, pe care cinci-şase oameni, dacă şi-ar uni puterile, ar izbuti s-o rostogolească. Bunicul tatii, Mitroi Găbunea, înşira duminica oamenii după el. Se ducea la piatra de hotar. Bunicul tatii se pleca de mijloc, apuca piatra cum ar fi apucat un sac, îşi aduna grosul puterilor, o ridica pe umăr, o arunca peste umăr… Dacă, înainte de a pleca din sat, azvârlea pe gât câteva bărdace de vin, era în stare să treacă piatra peste umăr chiar de douăsprezece ori, fără nicio odihnă între o aruncătură şi alta.

Bunicul tatii, pe care tata a apucat să-l vadă, avea timpuri când pleca de acasă cu săptămânile, toamna mai ales.Nu spunea unde se duce, era ca şi cum ar fi intrat în pământ. Nu-l mai vedea nimeni şi nimeni nu-i auzea de urmă. Bunica tatii nu ştia niciodată dacă rumânul ei are să se mai întoarcă ori nu la vatră, la bordei, în culcuş…

A făcut călătorii de felul ăsta până au început a-l părăsi puterile, până au prins a-i cărunţi tâmplele. I-au ieşit trei-patru fire albe în mustăţi şi unul-două în sprâncene.Atunci n-a mai plecat de acasă. Bunica tatii a ştiut că bărbatul ei s-a potolit. Apropiase optzeci de ani…

L-a luat la goană pe frate-său – l-a luat la trei-păzeşte înjurându-l: