Ţiganii urcă râpile pieziş, de-a buşilea, târându-se pe genunchi, agăţându-se de colţurile pietrelor, de rădăcinile uscate ale ierburilor. Se află şi o potecă pe unde poate fi urcată râpa, dar pe potecă n-are voie să urce decât bulibaşa. Înainte de a pleca la muncă, ţiganii trebuie să

simtă greul vieţii…

Ajung cu Andrei la marginea râpilor. Ajung şi ţiganii.Bulibaşa îi aşteaptă. Bulibaşa călăreşte un cal de smoală, îi mai pocneşte pe unii cu sfârcul harapnicului.

Ţiganii se scarpină şi fug. Vătafii bulibaşei împart fiecăruia postaţe de muncă. Ţiganii se strecoară prin grâu, în vârful picioarelor, să nu rupă cumva rădăcinile. Caută firele de pălămidă, firele înalte cu tulpina plină de ghimpi deşi, groşi, cu vârful ascuţit. Ţiganii apucă pălămida de mijloc, o smulg din pământ uşor, să nu smulgă odată cu ea vreun fir de grâu. Firul smuls e ţinut în braţe, şi astfel alt fir şi alt fir, până s-a adunat snopul. Mâinile tuciurii ale oamenilor sângeră. Le sângeră până şi braţele. Boierul nici nu se uită

la ţigani. La ţigănci se uită. Şi încă – cu ce jind! Bulibaşa îi plesneşte cu harapnicul. Îi plesnesc cu harapnicul pe ţigănci, vătafii bulibaşei. Pălămida se culege cu palmele.

Grâul o să cadă din batoză, în saci, la treierat, curat, luminat…

Înalte, albastre, zilele trec una după alta.

Înalte, fumurii, nopţile trec una după alta.

Harapnicele plesnesc ca pistoalele şi cum niciun deal nu e prea aproape, numai malul de dincolo al Dunării, malul bulgăresc, nu se aud ecouri…

531

Harapnicele pocnesc deasupra oardelor de ţigani care culeg pălămida, harapnicele vătafilor. Harapnicele logofeţilor boiereşti se aud deasupra întregului câmp unde pălămida e culeasă de oameni oacheşi, goi, tuciurii, ieşiţi la muncă pe moşia boierului din râpile de jos, şi de rumânii adunaţi din opt sate.

Tarlaua pe care o plivesc prizonierii e fără harapnice –

numai cu tămâieri soldăţeşti.

Prizonierii cu fes roşu pe cap, la răsăritul soarelui, cad în genunchi, se roagă. La apusul soarelui, cad în genunchi, se roagă. Rumânii râd de ei.

— Degeaba vă rugaţi, fraţilor. V-a uitat şi hogea, v-a uitat şi Allah. Allahul vostru şi Dumnezeul nostru au alte treburi acum: privesc prin ochean pe ferestrele cerului câmpurile de bătaie. Allah al vostru şi Dumnezeul nostru petrec şi râd de prostiile pe care noi, oamenii, le facem.Ne încăierăm şi ne sfâşiem unii pe alţii. Boierul – îl vedeţi? – cât a fost pe aici stăpânire românească, i-a mers bine. Când au trecut Dunărea bulgarii, temându-se să nu-lfure, boierul a ieşit în calea ofiţerilor bulgari, le-a vorbit bulgăreşte şi i-a poftit la masă. Au fost aduşi lăutari din sat.La curte, s-a încins cheful. Boierul a scăpat neprădat.

După o zi, au venit nemţii. La fel a făcut. I-a poftit la curte, a trimis logofeţii şi le-a adus ofiţerilor nemţi ţigănci tinere dintre râpi, din corturi, să chefuie cu ei. Fac zurbă şi zaiafet cu ţigănci nemţii, o dată pe săptămână la curte.Om subţire boierul – poartă şi monoclu la ochi. A umblat prin străinătăţi, vorbeşte multe graiuri. Ochiul pe care l-a pierdut l-a înlocuit cu unul de sticlă. Ochiul l-a pierdut dincolo de mări, în ţările calde, unde s-a dus să vâneze sălbătăciuni.

Oamenii care au năvălit peste noi din altă ţară şi pe care noi am fost puşi să-i împuşcăm şi să ne lăsăm împuşcaţi de ei, oamenii aceştia, care sunt duşmanii noştri, nu sunt şi duşmanii boierului.

532

Iacă, au venit nemţii. Boierul le-a ieşit şi lor în faţă, le-a vorbit pe limba lor şi a scăpat nejefuit şi de oştile nemţeşti.

Mai mult, pe noi ne-a luat robi. Îi muncim de dimineaţă

până seară şi ce avem pentru asta? Câteva frunze verzi de tutun pe săptămână, o ciorbă şi-o bucată de mămăligăseara. Numai oasele şi pielea au rămas de noi.

— Unde ţi-e dumnezeul dreptăţii, Ilie? Dumnezeul la care ai fost învăţat să te închini!… Mehmet, unde e Allah al tău să te apere? Cine îngrijeşte de cadâna ta, de copiii tăi, câţi vei fi având?

— Patru am, bre, să-mi trăiască, răspunse Mehmet.

— Eu, unul, numai trei, spune Bălţatu I. Adam, soldat moldovean.

Prieten bun sunt cu prizonierii. Pierd vreme printre ei şi, când logofeţii sunt departe, ne întâlnim la marginea lanurilor şi sporovăim. Adică ei sporovăiesc şi eu ascult.

Îi ascult şi aud lucruri pe care nu le cunosc despre viaţa din satele lor moldoveneşti. Unii trăiesc pe lângă munte, alţii prin ţinuturile deluroase. Dobrogenii povestesc despre sate în care oamenii vorbesc mai multe limbi şi în care tătari, turci, găgăuţi şi români trăiesc laolaltă, fără nicio ceartă, fără nicio neînţelegere între ei.

— Sunt şi bulgari la noi în comună, spune Ioniţă Cârjă.

— V-aţi certat vreodată?

— De ce să ne certăm? Fiecare cu pământul, cu casa, cu vitele, cu bucuriile şi necazurile lui. Numai în o mie nouă

sute treisprezece am avut niscaiva supărări. Bulgarii din sat n-au primit cu bucurie vestea că ne batem cu bulgarii de dincolo de graniţă. Dar parcă noi am primit-o cu bucurie? Nu e păcat să te duci să împuşti oameni cu care n-ai nimic de împărţit şi să te laşi împuşcat ori schilodit de ei, aşa fără nicio pricină? Mare păcat!… Dar nu noi hotărâm… Hotărăsc alţii. Ne-au scos atunci, ca şi acum, din bârloagele noastre jandarmii. Am mers. Dacă am fi 533

avut capul deschis, să judecăm şi să vorbim şi să hotărâm noi, n-am fi avut ce căuta în războiul cu bulgarii… Ne-am ales cu holera…

Muncesc la culesul pălămidei cu ţiganii, cu ţigăncile, cu puradeii la un loc. Vătafii nu mă lovesc. Nici logofeţii.Sunt un fel de argat la conac, bun la toate. Curăţ ieslele, mătur grajdurile, ajut bucătarilor la mestecatul mămăligilor, la împărţitul ciorbei. Îmi prinde bine munca. Învăţ o mulţime de lucruri şi gândesc că mai târziu deprinderea cu orice fel de necazuri îmi va fi de folos. Ţiganii nu se sperie de ciomege, de bice, de ocări. Le sângeră spinarea, mâinile, picioarele… Blestemă pe limba lor, apoi, tot pe limba lor, încep a cânta. Uneori cobor seara cu ei jos, între râpi. La început m-au cam ţinut deoparte, dar când au văzut că

mănânc cu ei dintr-o strachină, că în jurul focului stau, caşi ei, pe vine ori lungit pe burtă şi mă scarpin de purici fără

fereală, aproape că au început a mă socoti de-al lor.Cu Tănase Fier-Rău, băieţandru ceva mai în vârstă ca mine, m-am împrietenit. Chira o cheamă pe sora lui Tănase Fier-Rău.

Să tot aibă treisprezece ani, dar pare de optsprezece.Obrazul uşor îi bate în galben şi ochii albaştri îi sunt. I s-au revărsat sânii, parcă ar fi născut şi alăptat. Intră în cort şi se-ntoarce cu ghiocul bunică-sii – un ghioc mare, lucios, cu buze cenuşii, răsfrânte. Se lungeşte lângă mine, în iarbă.

— Pune ghiocul la ureche!…

Îl pun.

— Auzi ceva?

— Aud… Auie ca o apă îndepărtată, care ar curge printre maluri de piatră.

— E ghioc adus de la Mărul Roşu… înainte de a începe războiul, colindam cu sălaşul prin lume. Am ajuns până în ţara turcilor când eram mică. Acum nu mai umblăm. Ne-a vândut bulibaşa munca boierului. Vrei să-ţi ghicesc în 534

ghioc?

— Ghiceşte-mi…

Focurile pâlpâie sub căldări în care fierbe mămăliga, sub oale în care e gata să dea în clocot ciorba de lăptuci., A scăpătat de mult soarele. Deasupra, cerul clatină stele mărunte, roşii, galbene. Chira are mijloc subţire şi picioare lungi. Descântă ghiocul şi face semne în jurul lui.

— Ai cincisprezece ani, aşa spune ghiocul…

— Cincisprezece am…

— Ai ochii albaştri-verzui. Aşa spune ghiocul…

— Am ochii albaştri-verzui… Nu mi-am văzut niciodată

ochii…

— Niciun om nu poate să-şi vadă ochii…

— Nu poate…