eram chemaţi să scoatem băncile din şcoală şi să le aşezăm în curte, lângă zidul şcolii. Eram puşi apoi să curăţăm podelele, să le frecăm, cu apă să le spălăm, cu apă fiartă, lună să le facem. De tavanul şcolii atârnau panglici de hârtie colorată şi, pe ziduri, cu hârtie colorată astupam crăpăturile.
Mânjeam cu smoală soba de tinichea din colţ şi-i dădeam lustru. Spălam şi scările de piatră ale şcolii. De peste şapte sate veneau la bal notarii cu nevestele şi fetele lor, perceptorii şi popii, şi toţi cei care purtau haine nemţeşti, gulere înalte la gât, pălării tari. Se întâlneau la bal acriturile.
De la oraş aduceau lăutari şi de la gară până-n curtea şcolii îi purtau în trăsuri cu viorile pe genunchi. Se adunau lămpile de la primărie şi de la poştă, şi sala şcolii era luminată ca ziua. Se lăsa întunericul. Începea balul. Până la ziuă ţinea balul. Căţăraţi pe uluci, priveam pe fereastră.Cântau lăutarii şi perechile se învârteau fericite până ameţeau.
— Bine petrec!…
— Parcă-i doare ceva? De mâncat, mănâncă, de dormit, dorm, treabă n-au, teşchereaua plină la buzunar…
Ne alegeam cu ceva. Învăţam ceva… Spre ziuă se spărgea balul şi-n cârciumile satului se încingeau chefuri.Mergeam şi ne culcam şi visam. Nu totdeauna visam vise frumoase.
— Unde ziseşi că e bal, nene Papagal?
— Lângă Dudescu.
Nu-i nicio sală prin preajma Dudescului. Balul se ţine în faţa unei case, într-o bătătură largă, unde gazda a stropit pământul şi l-a măturat.
Rămân cu nenea Papagal mai pe margine. Lăutarii cântă
Dunărea albastră… Până departe li se duce cântecul.Au venit din toate părţile oraşului băieţi şi fete. A venit şi Dobrică
Tunsu, au venit şi trei din fetele jupânului Bănică. Se apropie de mine Boboaca.
— Ce cauţi tu aci?
422
— Vreau să văd balul…
— Hai, du-te acasă… Nu e de nasul tău…
— Da, nu e de nasul meu…
Peste uliţele largi, cade lumina albastră a lunii.
Jupânul locuia la marginea dinspre gară a oraşului într-o casă scundă, cu trei odăi. O frumuseţe era casa asta. În odaia din fund am intrat o dată. Un pat larg acoperit cu cearşafuri albastre. Acolo dormea jupânul cu nevastă-sa.
Între fereastră şi oglindă, într-un colţ, lavoarul de tinichea, deasupra lavoarului, o lampă mare, cu glob alb…
În odaia a doua dormeau cele cinci fete ale jupânului, toate cinci, ca la noi la ţară, într-un singur pat, de-a curmezişul. Numai că patul n-avea, ca la noi, rogojină. Era acoperit cu saltea. Fetele dormeau cum veniseră pe lume:într-o parte cea mai mare, la cealaltă margine cea mai mică, între ele distanţă bunicică…
Nici una nu se măritase. Jupânul, cu toată negustoria lui, părea a fi sărac. Purta cămăşi cârpite şi el şi cucoana.Purtau cămăşi şi rochiţe cârpite fetele mai mici.
Numai cele mari, de măritat, aveau ceva straie întregi cu care se făleau în lume, când ieşeau la plimbare, cârd, sâmbăta seara, pe uliţa mare, pe lângă cofetărie, pe lângă
statuia generalului Mantu, care lăsase moştenire nepoţilor moşii şi păduri prin apropiere.
Tot în odaia a doua, într-un pat de fier, cum văzusem că
are notarul Stănescu, dormea prâslea familiei, Bănică-bănicică…
Ajungeam seara acasă, cu Bănică în cârcă. I se părea încrucişatului că nu merg destul de repede. Mă lovea cu călcâiele în coaste.
— Hii, calule! Hii, catârule! Hii, măgarule!…
Mă trăgea de păr, de urechi. Mă zgâria. Cât am lucrat la Bănică Vurtejan, am avut obrazul zgăibat, de parcă aş fi 423
dormit într-un culcuş de pisici.
Masa era aşezată în grădiniţă, sub ferestre, o masă lungă, de scânduri, acoperită cu o bucată de pânză cenuşie. Scaune ieftine, de lemn, în jurul mesei. La un cap jupânul, la celălalt cucoana.
Fata cea mai mare servea masa. Supă, mereu supă, ciorbă
de zarzavat, chiftele, niciodată altfel de bucate…Ba da, din când în când, fasole…
Rămâneam
deoparte…
Sfârşeau
masa,
răsturnau
rămăşiţele din farfuriile lor într-o strachină, pentru mine.
Poate mi-era greaţă, foamea făcea minuni. Cunoşteam de acasă povestea ogarului turcului care, după ce fusese pus la post câteva zile, ronţăise cu poftă mere acre.
