— Nu se poate să nu izbutească. Sunt şi soldaţii de partea revoluţiei, cu arme… Au arme oamenii şi stăpânirea veche a căzut. A căzut şi împăratul!…

— Războaiele aduc uneori căderea împăraţilor…

Prizonierii stau aşezaţi pe vine lângă foc. E cald. Vara a început. Oamenii totuşi nu se pot despărţi de foc… Lângă

foc, nu te simţi singur. Focul e viu, ca inima care bate…

— Ce-o mai fi făcând acasă, la noi în Dobrogea, Maranda?

540

Am lăsat-o cu patru copii şi un găvan de mălai pe fundul sacului. Al cincilea copil era pe drum – băiat ori fată – aş fi vrut o fată, că băieţi am patru, să-mi trăiască…

Nu-i răspunde nimeni soldatului prizonier Istratie Hulub.

Nimeni nu ştie ce-o mai fi făcând, în îndepărtatul sat dobrogean, Maranda, dacă mai e vie ori dacă, în învălmăşagul luptelor, care s-au dat pe acolo, n-o fi murit cu copii cu tot. Nimeni nu are nicio veste de la ai lui. De altfel,Istratie Hulub nici n-aştepta răspuns de la cineva. Cu glas tare şi-a spus gândul care-l frământă şi-l roade, care-lmănâncă şi-l macină. Gândul lui – la fel cu gândurile celorlalţi…

— Mă visam azi-noapte că pogor devale, cu pluta, peBistriţa, la noi, în Neamţ. Mă apropiam de Toance, auzeam vuietul apei, eram tot încordat. Mulţi plutaşi se prăpădesc la Toance, dacă pluta nu e bine cârmuită, dacă

se desfac legăturile şi se risipesc în vârtejul alb trunchiurile.Am ajuns. În cădere, m-a prins bulboana. M-am trezit gâfâind, lac de sudoare. O fi ajuns vreun necaz până la pragul casei mele…

Eu n-am văzut niciodată munţii. N-am văzut nici marea.

Numai câmpul. Şi balta. Şi Dunărea. Întreb:

— Ai casă în munţi, nene Nichita?

— În munţi, la poalele pădurii, casă cu odaie şi tindă, casă de bârne, veche, moştenită din bătrâni. Iarna lucrez la ferăstraie, la Piatra. Vara sunt plutaş. Nu-mi văd nevasta toată iarna. Drumul e zăgăzuit de zăpadă. Satul e risipit pe coastă. Nici de la o casă la alta nu se poate umbla cu lunile. Vine dihania până sub fereastră. Mâşie cu nările urma omului, pleacă pocâltită de foame. Nevasta rămâne singură, cu copiii. Mi-a murit o dată un copil. Era măricel.Iarna a murit. L-a înfăşurat nevasta în sac şi l-a pus în pod, la frig. L-am îngropat primăvara, când s-au topit zăpezile şi s-au scurs apele, de sfintele Paşte. Atunci 541

m-am putut duce acasă. Îi cumpărasem băiatului straie şi opinci de la oraş. L-am îmbrăcat cu ele şi l-am dus să

doarmă în pământ. Aşa se întâmplă la noi. Moare careva, îl urci în pod şi aştepţi primăvara să-i faci sicriu şi să-l îngropi cu popă la cimitir. Dacă te bolnăveşti, Dumnezeu cu mila, nare cine să-ţi aducă leacuri…

Se uită în flăcările vii ale focului. Tace. Toţi tac, de parcă

au lespezi de piatră aşezate deasupra sufletelor. Reia firul vorbei:

— De mine şi de alţii ca mine, care se cheamă că suntem plutaşi, oameni mai de curaj, care ne punem viaţa în primejdie ori de câte ori o pornim în jos, se cheamă că e mai bine. Trăim ori murim înecaţi în câteva clipe. Dar oamenii care vieţuiesc mai sus decât noi, mai aproape de vârful muntelui, în pădure, o duc mai rău. N-au nici măcar colibe.

Trăiesc în bordeie, în inima pădurii. Cât e iarna de lungă, şi în munţi iarna e mai lungă decât la câmp, chiar dacă e ger de crapă pietrele, ies la tăiatul copacilor. Rămân de timpuriu betegi, cu mâinile şi cu picioarele degerate. Mai rămân şi orbi, din pricina fumului. Bordeiele n-au coş. Curge fumul pe uşă. Tot pe uşă pătrunde şi gerul. Te culci lângă foc. Pe o parte te prăjeşte jarul, pe alta te înţeapă cu undrele reci frigul. Din obişnuinţă, te răsuceşti mereu în somn, ca o pasăre prinsă în laţ şi străpunsă de frigare… Când nu mai sunt buni de muncă, tofologi de picioare, cerşesc, milogi, pe la colţuri de stradă. Vezi, când te uiţi la cei mai nefericiţi decât tine, parcă te bucuri puţin. Dar când te gândeşti la cei care huzuresc în belşug fără să asude, parcă-ţi vine să ridici bâta şi să crăpi scăfârlii… Nu mă mir că dincolo de hotar, spre răsărit, s-a ridicat norodul de jos. S-or fi săturat şi pe acolo oamenii cei mulţi de lipsuri şi împilare…

Focul, mereu răvăşit, pâlpâie. Vântul risipeşte fumul albastru, subţire.

— Dacă e pe lumea asta o dreptate, o să ajungă ea odată şi 542

odată până la noi, îngână Istratie Hulub.

— Dreptatea nu vine niciodată singură. Omul trebuie să

se bată pentru dreptatea lui. Oamenii dinspre răsărit se bat pentru dreptatea lor. Nu aşteaptă să le pice din cer…

La asta trebuie să ne gândim şi noi, spune plutaşul, şi, când o sosi ceasul, să pornim cu cap treaba…

— Să ne gândim…

Cu plutaşul Nichita mă plimb deseori seara prin preajma armanului. E un om mărunt, negricios, păros. De când a căzut prizonier la nemţi poartă barbă.

Glumesc:

— Vrei să te faci popă, nene Nichita?

— Să mă ferească sfântul!…

— Atunci de ce ţi-ai lăsat barbă?

— Şi-au mai lăsat şi alţii…

Mi-e drag Nichita. Îmi povesteşte despre munţi, despre ape repezi şi limpezi, despre cerbi şi capre negre.

— Uneori urcă muntele, după vânat, cete de boieri. Se uită la noi, ne fotografiază casele, nevestele, copiii. Îi auzi:

„Ăştia trăiesc lângă pădure, la aer curat. Noi la oraş.”Nu mai pot de graşi… Pe ăştia, măi băiatule, pe ăştia noi ar trebui să-i strivim cu călcâiul, ca pe nişte viermi. Eu socot că dacă la hotarul de răsărit s-a aprins revoluţia, li s-a apropiat sorocul şi boierilor de la noi… De s-ar termina odată războiul ăsta afurisit… Gândeşte-te şi tu: munţii i-a făurit Dumnezeu, când a făurit cu mâinile lui pământul.Sămânţă copacilor pe munţi tot Dumnezeu a aruncat-o, cu puterea lui. Tot lanţul munţilor e stăpânit de câţiva oameni de la Piatra şi de la Iaşi. Ferăstraiele din vale sunt tot ale lor. Copacii cresc singuri în ploaie şi soare.

Câştigul îl iau stăpânii munţilor. Oamenii care doboară

copacii pier schilozi, câţi nu pier, înainte de a deveni schilozi, de foame.Ne canonim şi noi, cei care cărăm buşteni cu pluta şi muncim la ferăstraie… Ne mor copiii.

543

N-avem o scândură pentru sicriu… M-am visat acasă… Asta nu-i a bună… Poate nu mai apuc s-ajung acasă… Vezi, atunci, înainte de război, mi-a murit băiatul cel mare, în toiul iernii. Nevasta a avut grijă de ceilalţi… Dacă s-ar fi întâmplat să-mi moară nevasta, în casa înecată de zăpezi, mi s-ar fi stins în câteva zile toţi copiii, de foame. Unora li s-a şi întâmplat asta…

— Acum e vară, nene Nichita. Poate până la iarnă ajungi acasă…

— Poate, dacă aş izbuti să fug şi să mă strecor dincolo, printre linii.

— De ce nu încerci să dezertezi?

— Uneori sunt ispitit s-o şterg de aici. Mă tem însă că, dacă ajung dincolo de front, la ai noştri, sunt trimis iar în linia de foc… M-am scârbit de război… N-aş vrea să mor acum. De întâlnirea cu moartea, oricum, nu scapi.După

război, o să fie nevoie de mulţi oameni zdraveni, dacă

răscoala de dincolo de hotar se întinde până la noi.Da, da…

O să fie nevoie de o sumedenie de oameni zdraveni. O să fie treabă de făcut, nu glumă…

E pământie faţa lui Nichita. Pământii îi sunt şi mâinile.

— Sunt frumoşi munţii, adaugă el. Apele sunt reci şi limpezi. Dacă am putea trăi mai bine…