din făină fiartă şi închegată, în care s-a pus un strop de zahăr. E dulce caşul. Mai înainte îl vindeau prin sat bragagii turci ori bulgari, veniţi de la oraş. De când cu războiul care ne-a adus holera, au pierit şi turcii şi bulgarii.Copiii au rămas cu amintirea caşului. Vor caş, cer caş.Ştefan cere caş, fără să ştie ce e caşul.
Frate-meu Ion şi soră-mea Riţa vor să se ducă la bâlci.
Vor bani. Se învârtesc amândoi în jurul meu.
— Tu, Darie, n-ai adus niciun ban de la târg?
— Niciunul.
Încerc să mă ţin tare. Sunt hotărât să nu le dau niciun cinci măcar. Să-şi caute bani, dacă au nevoie. Nu mai stăruie niciunul. Se uită cu scârbă la mine frate-meu Ion.
— Zgârcitule! Eşti zgârcit ca bâta de la Cârloman…Soră-mea Riţa e mai crudă. Se uită lung la mine, se uită mai ales la picioarele mele. Se uită la piciorul meu stâng şi-mi vede degetele rupte, cu rănile care sângeră.Un singur cuvânt îmi spune printre dinţi. Un singur cuvânt îmi aruncă:
— Şchiopule…
Cuvântul ei m-ar fi lovit altădată ca un bici. Acum nu mă
doare. Mai demult mi se spunea aşa, m-am obişnuit.
— Degeaba, tot n-ai să capeţi bani…
— Va să zică, ai bani?
— N-am, dar chiar dacă aş avea, nu ţi-aş da…
A plecat împosocată.
Nu ştiu ce-au făcut, ce-au dres, până seara le-a trecut supărarea. Găsiseră bani să meargă la bâlci. Am aflat mai târziu că-şi vânduse fiecare câte două săptămâni de muncă popii Bulbuc, două săptămâni la cules de porumb, pentru doi lei! Nouăzeci de bani costa biletul de tren, dus şi întors. Fiecăruia îi rămânea un leu şi zece bani de 429
cheltuială. Să tot cheltui atât belşug de bănet.
Nu mă iertau că nu le-am împrumutat bani. Se bucurau că
au bani, dar pe mine nu mă iertau. Se uitau la mine şi parcă
mă loveau cu beldia, cu dârjala, aşa mă priveau…
Soră-mea Riţa şi frate-meu Ion şi mai mult de jumătate din sat, aproape tot satul – în fierbere. Mâine e bâlci la Turnu şi ei vor să se ducă cu orice preţ la bâlci! Or să se ducă unii.
Numai cucoanei Polina, nevasta vărului Niculae Dimozel, nu-i arde de bâlci. A fost anul trecut. A fost şi anul celălalt cu văru-meu Niculae. Acum nu se poate duce. Văru-meu Niculae stă în casă, întins pe pat, ţeapăn, rece, cu gâtul umflat.
Îmi spune mama:
— A murit azi-dimineaţă văru-tău Niculae!…
— Din ce i s-a tras?
— S-a otrăvit…
Văru-meu Niculae Dimozel şi-a adus nevastă de la oraş. A îmbrăcat-o bine. Şi el s-a îmbrăcat bine. Şi-a ridicat casă la şosea. Casa, văru-meu Niculae a trecut-o pe numele nevesti-si.
— Casa, pe numele meu o faci. Niculae. Dacă ţi se întâmplă ceva, să nu rămân cu mâinile goale. M-ai luat de la oraş şi m-ai adus să trăiesc aici, la ţară. Măcar să mă aleg şi eu cu ceva de pe urma necazurilor pe care le am cu tine.
Putea văru-meu Niculae să nu-i împlinească voia? Nu putea… Aşa că locul de casă a fost cumpărat cu banii lui văru-meu, dar pe numele nevestei. Casa a fost ridicată cu banii lui văru-meu, dar tot pe numele nevestei.
— N-avea nicio grijă, Niculae. N-o să te dau afară din casă!
Ne înţelegem destul de bine…
Într-adevăr, se înţelegeau bine: cucoana poruncea, văru-meu asculta. Cum să nu se înţeleagă? Mâncare bună în fiecare zi, rochii, pantofi…
Prinsese un nărav văru-meu. Din pricina gâtului prinsese 430
nărav. Un nărav pe care îl mai aveau şi alţii. Un nărav pe care îl aveau mai ales lefegiii, acriturile satului. Lucra ce lucra la poştă. Simţea că i se usucă gâtul. Poţi să stai toată
ziua aplecat asupra mesei, să zgârii mereu pe hârtie, când ai gâtul uscat? Şi când – mai ales, cu puţină osteneală –
poţi să ţi-l umezeşti?
Cum îşi simţea gâtul uscat – şi-l simţea destul de des văru-meu Niculae Dimozel – se ridica de pe scaun şi-i spunea poştaşului, lui Voicu:
— Vezi de răspunde la telefon, dacă mă cheamă oficiul…
Oficiul cel mare era la Turnu. De acolo veneau în sat şi pentru toţi oamenii de la Călmăţui scrisori de la băieţi plecaţi în armată, avize de plată de la bănci…
Trecea şoseaua – şi peste drum de casa lui văru-meu, deschisă mereu, era cârciuma lui Toma Ocî.
— O tescovină, Tomo!
