— Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun, dar n-am încotro. A murit.
— Foarte bine…
A închis cucoana Polina telefonul. A aflat mătuşă-meaDina, mama vărului meu Niculae Dimozel. A venit să-şi vadă băiatul – întins, umflat la fălci. Jeleşte cât o ţin puterile. Se opreşte din jelit şi întreabă copacii dimprejurul ei:
— Cu ce să-mi îngrop eu băiatul? Cu ce să-mi îngrop eu băiatul?
— Nu-l mai jeli, babo! O să-l îngrop eu, i-a răspunsPolina, sosită în grabă de la oraş.
— Polina, nu te-ai mira, spune mama, dacă mâine-poimâine, după ce-o să-l îngropăm pe văru-tău, o să vină să-şi vândă casele…
Am luat-o spre gară. Pe linia ferată am luat-o spre gară. La chindie trece un tren spre Dunăre. Mi-am cumpărat bilet. A venit trenul şi m-am urcat pe scări. S-au urcat în tren şi notarul şi învăţătorul. Mergeau şi ei la bâlci. În ziua de Sântă-Mărie, prea multă înghesuială.Voiau să vadă bâlciul seara, înainte de a năvăli cu căruţele lor ţăranii din împrejurimi. Au desfăcut jurnalele. Citeau şi schimbau vorbe între ei.
— O să intrăm în război…
Se bucurau că o să intrăm în război. Uitaseră că în urmă
cu trei ani oamenii mai fuseseră chemaţi la război, trimişi peste Dunăre, de unde se întorseseră cu holera. De ce or fi uitând oamenii nenorocirile atât de uşor!…
Trenul, ciucure de lume, aleargă. Arşiţa s-a domolit.N-a plouat de mult. Câmpul – aspru, uscat. Cât vezi cu ochii se 434
întind mirişti galbene arse până în temelii de soare. Ici-colo păduri de porumb mai înalte decât omul.În depărtări, pâlcuri de salcâmi.
Un stol mare de arbori arată conacul din Secara, conac nou, ridicat de boier în locul celui vechi, ars în 1907, când cu răscoala.
Aleargă trenul. Soarele e aproape de asfinţit. Privesc spre Dunăre. Malul de dincolo, pietros, sterp, cenuşiu. Iată şi oraşul. Trecem pe lângă vii. În goană trecem…
Agăţat pe scări, mă ţin cu mâna de barele de fier. Dacă
mi-ar luneca picioarele, şi odată cu ele mi-ar luneca şi mâna, m-aş da de-a berbeleacul, mi-aş frânge gâtul. Mă ţin din ce în ce mai strâns.
435
XVII
BÂLCIUL
Am văzut şi altădată bâlciul, în anii în care tata avea încă
boi şi ne încărca pe toţi copiii în car şi ne ducea deSântă-Măria la bâlci.
Bâlciul din anul ăsta mi se pare miraculos, bogat. Iată
circul cel mare. La dreapta şi la stânga lui, circuri mai mici, panorame. În faţa circului, bărci şi, lângă bărci, căişori, carusele…
Îmi pipăi banii cu amândouă mâinile, ghemul cu bani.
O să merg şi la panoramă, dar, mai înainte, să-mi cumpăr ceva. Am învăţat să mă tocmesc. N-are să mă păcălească
nimeni.
La prăvălie, încerc să-mi potrivesc o căciulă. Întorc treizeci şi trei de căciuli până aleg una. O pun deoparte, încerc apoi flanele groase de lână seină. Încerc şi o pereche de pantaloni
– pantaloni negri de aba groasă. Nici cu securea nu i-ai tăia dintr-o dată. Cer apoi o pereche de poştali şi le ciocănesc îndelung talpa cu degetele şi cu piatra: să nu fie de mucava.
Negustorul se uită mirat la mine.
— Ce tot încerci talpa?
— N-aş vrea să mă păcăleşti…
— N-o să te păcălesc.
Să spună ce-o vrea. Parcă eu îl cred…
Începem tocma. Pentru toate bulendrele alese de mine, hulpav, negustorul cu puţini clienţi crede că ar trebui să-i dau patruzeci şi şase de lei. Mă uit în ochii lui. Cu îndrăzneală mă uit în ochii lui.
— Ai să primeşti pe toate boarfele astea şaisprezece lei.
Se repede şi-şi ia marfa în braţe. Vrea s-o aşeze din nou în rafturi.
— Dacă-ţi place, îi spun eu nepăsător. Nu dau un leu mai 436
mult…
Mă înjură de mamă negustorul, îl înjur şi eu şi mă
pregătesc s-o zbughesc, dacă ar cuteza cumva să ridice palma.Ştiu că o să mă mai înjure o dată, dar n-o să mă
