Dar iată că alt căluşar îi face festa: iese cu capul dincolo de rând. Mutul îl bate, până-l face să-şi reia locul.

Din nou mutul vrea să treacă podul. Căluşarul de la mijloc 556

se culcă pe burtă.

A venit apa mare, a rupt podul. Mutul se chinuie cu sabia. Dacă loviturile nu-i ajung, le înteţeşte. Căluşarii, în sfârşit, rămân nemişcaţi. Acum podul e bun. Mutul se urcă

pe pod şi încearcă să-l treacă. A trecut peste unul, peste doi, peste trei, peste cinci căluşari. La al şaselea, podul se rupe, mutul se rostogoleşte de-a berbeleacul în ţărână.

Căluşarii sar fripţi. Lăutarii, care au privit tot timpul cu ochii sticloşi, dau drumul cântecului – în iureş nebun porneşte cântecul. Proptiţi în ciomege, căluşarii joacă, le scapără picioarele. Râuri de năduşeală curg de pe trupurile lor.

La opinci şi la genunchi, căluşarii şi-au legat clopoţei.Jocul e zornăit. Mai abitir decât toţi, joacă mutul…

Un căluşar se desprinde din rânduri, se urcă într-un copac.Mutul bagă de seamă, opreşte căluşul, se duce să-l aducă pe fugar în rânduri. Se urcă în copac după căluşar.

Acela se urcă şi mai sus. Mutul, după el. Loviturile de sabie curg droaie. Căluşarul sare jos. Sare şi mutul. Jocul reîncepe.Acum căluşarii joacă mai domol, mutul nu mai are nicio grijă, lăutarii cântă.

Mutul se apropie de mulţime. Pe unii oameni îi loveşte cu sabia, să facă cercul de joc pentru căluşari mai larg. Pe femei le împunge în fuste. Rumânii râd de se strâmbă, râd şi boierii. Râde până şi moş Iovcu.

O săptămână întreagă căluşarii au colindat satele.

În ultima zi din săptămână Rusaliilor, după scăpătatul soarelui, căluşarii s-au dus pe malul apei, acolo unde au făcut jurământ, când au pornit căluşul. Frâng steagul şi-l aruncă pe apă. Sabia mutului e şi ea aruncată, după steag, pe apă. Mutul îşi rupe barba falsă, mustăţile false, le aruncă după sabie. Jurământul a fost ţinut, căluşul s-a spart.

Lui Amos nu-i place cum se joacă la noi căluşul.

557

— Pe aici vă ţineţi de caraghioslâcuri. În părţile noastre, căluşul e cel mai frumos joc. Intră în căluş flăcăii cei mai mândri. Gătiţi ca de nuntă joacă flăcăii căluşul.

— Alte obiceiuri!…

— Obiceiurile astea proaste, de pe aici de lângă Dunăre, eu socot că de la turci vă vin. Prea sunt pline de măscări.

— Poate… îi răspund.

În sat – afară de căluşul pe care-l pregătesc şi-l joacă

ţiganii de Rusalii – flăcăiandrii cărora nu le-a venit încă

rândul să fie luaţi la armată, care au rămas în sat sub ocupaţia duşmană, şi fetele câte s-au mai ridicat şi le-a venit timpul să iasă în lume împreună cu celelalte mai mari ai căror iubiţi au plecat la război, au întocmit horă în faţa cârciumii, după obicei. Lăutarii – trei prăpădiţi, n-ai da un ban pe ei la vedere – au venit cu instrumentele: o vioară

gălbuie-neagră pe alocuri de vechime, lucie toată de cât a fost cântată, o cobză burticoasă, urâtă, un clarinet lung, cu clape albe, de metal, cu pâlnia buzată, răsfrântă. Te uiţi la lăutari, te uiţi la instrumente, dacă nu ştii, dacă nu cunoşti, îţi spui: o să zdrăngăne şi ei cum vor putea, încep să cânte lăutarii. Vioara neagră-gălbuie e una cu ţiganul înalt, care s-a aplecat puţin de spinare. Geme şi suspină, sună şi răsună

în ea o inimă de om. Clarinetul chiuie haiduceşte, cântec de năvală şi putere, cântec de codru, de şes şi de Dunăre turbure, drum fără pulbere.Ţinută pe pântec, gâdilată pe coarde, ciupită, scărpinată, cobza râde râs sănătos, piuie, hohoteşte, înseamnă paşii şi întorsătura horei. Unele hore se desfac şi se leagănă mândre, pline de frumuseţe, liniştite ca apele mari care curg printre maluri mărunte, domol-domol, altele repezi, zvelte, bătute totuşi vijelios pe loc.

Din vremuri străvechi ne-au venit cântecele şi horele, proverbele şi ghicitorile şi basmele. Oamenii care le-au născocit în ceasurile lor de bucurie ori de tristeţe au trăit pe 558

aceste meleaguri, au suferit ca şi cei de astăzi împilări.Când n-au mai putut să rabde, s-au răzvrătit, au ridicat topoarele şi au vărsat sânge pe care l-au plătit apoi cu sânge de-al lor şi, învinşi, au plecat capul şi au îndurat mai departe obidă şi împilare, batjocură şi suferinţă. Mai-marii pământului au avut putere să le lovească şi să le biciuie trupurile, dar sufletul poporului a rămas mai departe slobod. Nimeni n-a putut niciodată să robească

sufletul. Loveşti trupul omului, şi trupul slab se zvârcoleşte şi sângeră, geme şi ţipă. Dar sufletul rămâne slobod, ca o pasăre care s-a ridicat în slăvile cerului. N-ai cum s-o ajungi, n-ai cum s-o atingi, nici cu biciul, nici cu piatra, nici cu glonţul. Ţii trupul omului în obezi şi-l afumi cu fum de ardei iute. Gândul zboară slobod. Omul gândeşte că va veni o zi în care şi trupul lui va fi slobod.Nădăjduieşte. Se întăreşte.

— N-au nicio putere obezile dumitale, boierului…Ziua de mâine este a noastră.

Din sufletul poporului chinuit, dar plin de speranţă într-o vreme mai bună, s-au iscat melodiile acestea largi, generoase, în ritmul cărora şi acum, peste veacuri şi veacuri, românii leagă hore întinse pe care le joacă făloşi, cu paşi mari, cu fruntea sus, de parcă întreaga lume ar fi a lor, numai a lor, hore de stăpâni ai pământurilor şi ai pădurilor, ai apelor şi ai zăvoaielor, ai plaiurilor şi ai munţilor şi ai văzduhurilor, hore de oameni slobozi şi fericiţi.

Căci slobozenia şi fericirea vor veni.

Din sufletul poporului s-au iscat, aşa cum se iscă firele de iarbă din pământ, cântecele după care se joacă hora repede şi bătută, frământată şi chinuită, ca o răscoală

îndelung mocnită şi ca o luptă aprigă dusă împotriva împilatorilor. Sunt hore în care se vede măreţia şi încrederea poporului în biruinţă şi în fericire, şi sunt hore 559

în care se arată lupta împotriva apăsării.

Lăutarii cântă simplu, dar uite-i, toarnă în aceste cântece, care sunt ale acestui neam de desculţi, sânge fierbinte din inima lor fierbinte. Şi tinerii, sub ochii satului stors de muncă şi de câte a îndurat şi îndură, sub ochii holbaţi ai nemţilor, care stau cu mâinile în şolduri pe margine şi privesc, îşi ascultă cântecele lor, venite de la străbunii care au trăit pe aici, pe lângă Dunăre, şi mai sus, pe plaiuri şi în munte, în adâncul veacurilor care s-au scurs, care s-au stins, şi îşi joacă horele aşa cum le-au jucat părinţii, bunicii şi străbunicii, când, pe feţele lor atunci tinere, soarele, care acum le luminează ţărâna, şi-a aruncat strălucirea.

Satul e trist, cum sunt toate satele în acest an. Războiul a adus peste vechea sărăcie una nouă, şi mai cumplită.Biciul stăpânirii cade mai des şi mai greu, căci birurile trebuiesc plătite şi corvezile împlinite. Mai des şi mai greu cade biciul boierului cu monoclu şi al slugilor boiereşti.Moşia trebuie să

rodească mai mult. Ostaşii germani şi ţara germană cer hrană, şi boierul cu monoclu cere câştig.Dar o horă aduce un strop de bucurie şi o fărâmă denădejde în această Dunăre turbure de tristeţe şi amărăciune, care s-a revărsat asupra ţării. Viaţa merge înainte.Trebuie să meargă înainte.

— Caută în toate câte le vezi tâlcul lor adevărat şi adânc, Darie…

Văru-meu Iancu Brătescu, fierarul tânăr şi frumos de la Omida, pe care l-a ucis atât de curând războiul, mi-a spus într-o seară cuvintele acestea, care, şi ele, mi s-au înfipt adânc în inimă. La uşa fierăriei lui n-a prins rugină zăvorul şi înlăuntrul fierăriei lui nu şi-au ţesut păianjenii pânza. La foale suflă acum un băiat al lui Ududui, acela mic şi îndesat şi cârn, pe care nu ştiu de ce taică-său l-a botezat cu un nume ciudat, Ancu, iar ciocanul şi chiar barosul le mânuie cu destulă vigoare ucenicul lui văru-meu, feciorul lui Ivan Ţânţu, care s-a deşirat, a crescut nălticel şi pe care-l cheamă

560

ca şi pe tată-său, tot Ivan, dar căruia rumânii, cărora le drege plugurile şi le încalţă cu fier carele şi căruţele, îi spun Ivănel.

— Darie, nu cumva a căzut şi acolo o sămânţă?

— A căzut. A căzut şi o să rodească.

După lăsarea nopţii, Zambila s-a furişat în arman. Nu singură. Cu bunică-sa a venit.

Bătrâna a rămas să doarmă pe un maldăr de paie afară, lângă zidul casei.

Desculţă, cu coadele împletite, lăsate pe spate să-i bată

şoldurile, îmbrăcată cu o cămaşă albă, încinsă cu bete, cu trupul înfăşurat în zăvelci, Zambila a intrat în casă, a urcat scările.

Andrei a plecat. M-a lăsat singur. Ştiu că n-o să vină

decât spre ziuă. Am ascultat paşii Zambilei cum urcau scările. Pe întuneric am aşteptat-o. Îmi ardeau mâinile şi simţeam cum îmi ard obrajii, cum mi se usucă gura. Limba mi se uscase şi ea. Băusem înainte un urcior de apă şi totuşi gura îmi ardea de parcă aş fi băut foc şi, îmi ardea gâtul şi parcă întregul meu trup era cuptor încărcat cu jar, un jar în care adia vântul şi-l aţâţa, şi-l ţinea treaz şi-l creştea să mă mistuie. Mă miram că nu se aprind straiele pe mine şi mă miram că scândurile odăii n-au luat foc dela tălpile picioarelor mele.

I-am văzut umbra în deschizătura uşii. Am ridicat mâinile, am prins-o în braţe. Zambila a zâmbit. I-am zărit, în fumuriul odăii, dinţii albi ca laptele şi, aproape de gura mea, buzele ei groase, cărnoase, care mă aşteptau.

— Ţi-e frică, domnule?

Era întâia oară când cineva îmi spunea „domnule”. I-am răspuns? Nu i-am răspuns niciun cuvânt. N-am putut să-i răspund. Mă apropiam de cincisprezece ani.