înceapă furtuna.
Mi se pare că nu asta a adus frica în bâlci.
La cârciumi, tarafuri de lăutari dau zor. Au venit şi cântăreţe din oraşe îndepărtate. La una din locante îl văd pe nenea Alviţă pe jumătate beat, cu o şanteză pe genunchi.
Viorile tremură, şanteza îi cântă lui cumnatu-meu: Uite-l, uite-l, pupă-l doica
Pe-ăl de mi-a luat scurteica
Şi mi-a ridicat zăvelca…
Ce nefericită e soră-mea Evanghelina! De când s-a măritat, s-au repezit necazurile asupra ei. Luase pe neneaIon Alviţă, cam fără voie, pe furatelea, flăcău cu casă, cu pământ, cu vite de muncă, pe deasupra frumos coz. Armata l-a stricat.
La roşiori l-a luat. A venit de Paşte acasă: tunică neagră cu brandenburguri roşii şi nasturi lungi, răsuciţi, pantaloni cu vipuşcă lată, neagră, cizmele oglindă, cu pinteni şi rozetă, scârţâiau, mustaţa pe buză, neagră, subţire, ochii negri, 442
aprinşi. Au început a-i da ghies muierile.S-a spurcat la Cuculeasa. Fusese luat ordonanţă la ofiţer, învăţase mai abitir să joace-n cărţi, prinsese năravul băuturii… A vândut boii, şi-a îmbrăcat ibovnica, a pierdut preţul vitelor în cărţi cu notarul, cu popa. Soră-mea, cu un copil în braţe, cu altul în pântec, pământie la faţă, pătată pe lângă
nas, veştedă. Cât a făcut milităria a pierdut pământul.
Venea, vindea, risipea, pleca. A început gâlceava cu soră-mea să vândă ogoarele ei, bătaia…
Acum se îndeletniceşte cu samsarlâcurile pe lângă grecii care negustoresc grâu, porumb, rapiţă. Acum are copiii soră-mea Evanghelina aciuiaţi pe la noi. Vin dimineaţa, pleacă seara, aciră la masă.
Şanteza are nasul lat, zdrobit cândva de un pumn puternic. Îi luceşte faţa de făiniţă, de unsori.
Mă bag într-un grup de oameni care fierb: la miezul nopţii o să se sune mobilizarea, intrăm în război… De laNicopole o să fie bombardat oraşul. Unii spun că n-au bulgarii tunuri cu bătaie atât de lungă. O tulesc din bâlci, din oraş…
O vedenie a vorbit de moarte.
— Dar logofeţii boiereşti de ce nu merg la război cu noi, notarule? întreabă Zgămâie.
— Cum o să plece logofeţii? Cine să îngrijească via, moşia, inventarul agricol?
— Dar băieţii negustorilor şi ai bogaţilor de ce rămân acasă?
— Apăi aceştia, măi Pălică, sunt mobilizaţi pe loc, că ştiu carte. Trebuie să ţină socotelile pe la prefectură, pe la regimente, că socotelile trebuie să fie şi ele ţinute de cineva.
— Bine ne-a spus nouă fierarul tânăr. Războiul îl duc săracii, pentru ca cei bogaţi să se îmbogăţească şi mai mult.
443
— Prostii! Numai cu prostii v-a împuiat fierarul capul. De acum înainte n-o să mai aibă cum s-o facă.Pleacă şi el la război.
În urma lui Tiţă Uie, păşeşte dada Floarea, nevastă-sa, şi după ea fetiţele, Dobra şi Dumitra. Ulcelele mamei, ulcele, au crescut. Au amândouă ochi albaştri – într-o zi albastră de vară s-au născut în câmp – şi codiţele împletite, galbene ca spicul griului. Acasă, în bătătura luiTiţă Uie au mai rămas trei ulcele, ceva mai micuţe. Mai poartă dada Floarea încă
una în pântec. Are obrazul galben-pământiu dada Floarea, şi pântecul mare, umflat.
— Să-mi scrii, Tiţă, dragule…
— Am să-ţi scriu, Floare.
— Să te întorci, Tiţă, dragule. Pentru copii, pentru fetiţe să
te întorci.
— Am să mă întorc, Floare. Pentru fetiţe şi pentru tine. Şi, pentru altceva…
Se duc spre gară, unde aşteaptă trenurile cu vagoane goale. Înaintea lor, în urma lor, se mai duc şi alţii…
Văru-meu Dumitru Pălică se duce într-o ceată cu Ovedenie, cu Picică, cu Lişcu Stângaciu, cu Ududui.
Nevestele, copiii, droaie după ei.
— Suntem toţi într-un regiment, fraţilor, să ne ţinem bine.
O să avem de lucru la întoarcere.
— Dacă ne-om mai întoarce.
— Câţiva tot o să ne întoarcem.
Fiecare gândeşte aşa: acum o să fie greu.
Ziua e înaltă, albastră, uscată, parcă ar fi o zi de cenuşă.
Vin trenuri goale, pleacă pline.
Şi trece o zi, trec două, trec trei. Gara e o mare de capete.
