Dorm ai casei. Mă culc mai deoparte, în bătătură, sub duzi. Aştept miezul nopţii…
Parcă ar fi acum trei ani…
Dintr-o dată, tăcerea e sfâşiată de dangătul clopotelor. Bat 444
ca înnebunite clopotele bisericii. Veteranul Diş sună
goarna în noapte…
Satul se trezeşte. Femeile răsar în prispă, prind să
jelească.
— Aoleu, Ioane, Ioane, iar pleci!
Tata s-a dus la primărie. S-a întors.
— O să avem război, ne spune.
Cine pleacă din casa noastră? Nu pleacă nimeni. Tata e prea bătrân. Frate-meu Ion e prea tânăr… Au să plece cumnaţii, nepoţii, rubedenii peste rubedenii.
La toate ferestrele ard lumini. În toate bătăturile, plâns.
A trecut noaptea. Fără furtună, fără ploaie. Ziua s-a ridicat înaltă, albastră.
În gară au năvălit trenuri cu vagoane de marfă goale.
Văd, cu ochii mai larg deschişi decât cu trei ani în urmă, pâlcuri de oameni ostenind de departe. Jandarmii, cu arma la număr, îi duc din urmă. Ochii oamenilor sticlesc, chipurile sunt pământii. Mărunte, îndesate, pe lângă
bărbaţi, cu traista de mâncare pe umăr. Printre picioarele lor, copiii. Mamele nici nu-i bagă în seamă. Privirile muierilor nu cuprind decât pe cei ce pleacă.
— Ai să te întorci, Codine…
— Ai să te întorci, Ştefane…
Bărbaţii tac, parcă le-a încleştat cineva gurile. Vorbeşte unul:
— Acum o să fie greu.
Tiţă Uie pleacă şi el spre gară, desculţ, dezbrăcat aproape, cu o pălărie spartă-n fund pe cap. Se duce să
lupte pentru întregirea hotarelor ţării, pentru lărgirea lor.Căci aşa scriu ziarele care au venit în sat. Aşa le spune oamenilor, care se duc să se întâlnească cu moartea, notarul cu chip galben, Gică Stănescu.
— Plecaţi la război, băieţi. Sunteţi fericiţi. O să vă
umpleţi de glorie. Când s-o termina războiul, ţara o să fie 445
mai mare, mai bogată…
— Şi ce-o să avem noi din asta?
— Cum ce-o să aveţi? Ce fel de întrebare e asta, TiţăUie?
— O întrebare ca toate întrebările. O întrebare la care dumneata n-o să răspunzi.
— N-o s-avem nimic, nimic. Numai suferinţă. Şi pe urmă, moartea.
Bogat e izvorul oamenilor! Mereu se adună aici şi pornesc mai departe. În locul celor ce pleacă se iscă alţii, ca din pământ.
Printre bărbaţii care pleacă la război îl văd şi pe văru-meu Iancu. S-a maturizat. Obrazul, ars de soare, bătut de vânt, i s-a înnegrit. Făptura i-a rămas tot firavă.
— Pleci şi tu, nene Iancule?
— Plec!…
— Parcă spuneai că eşti scutit de armată…
— Eram. S-a răzgândit stăpânirea. Mi-au copt-o ăştia din sat. Le stăteam ca un pai în ochi autorităţilor. Războiul o să
fie lung şi greu, Darie. Mulţi oameni or să moară în războiul ăsta. Bine că n-ai împlinit vârsta…Altfel…
Altfel mă urcam alături de ceilalţi în vagoane şi plecam…
Mulţi oameni or să moară în războiul ăsta… Pe el se scotea din socoteli văru-meu Iancu… Vorbea despre moartea altora… A murit peste o săptămână, abia ajuns pe linia frontului…
Într-o zi, gara rămâne pustie. În sat nu mai sunt decât puţini bărbaţi. Mai mult femei, bătrâni, copilandri. Şi băieţii cârciumarului Buciuc. Şi Miluţă, feciorul moraruluiGună
Isopescu – studentul Miluţă Isopescu – dispensat medical.
