Am vorbit cu Zambila abia spre miezul nopţii. Atunci mi 561

s-a dezlegat limba, atunci mi s-au dezlegat mădularele şi poate că atunci mi s-a deschis şi sufletul.

— Câţi ani ai tu, Zambila?

— Paisprezece…

— De ce ai venit cu bunica?

— Să nu vin singură…

— Nu te-am chemat…

— Mi-a plăcut să vin…

Pielea Zambilei miroase a pământ şi părul ei miroase a iarbă, dar nu a iarbă proaspătă, ci a iarbă peste care au trecut vitele cu picioarele lor. Dar mie îmi plăcea mirosul acela. Mie îmi plăcea mirosul pământului, şi-mi plăcea mirosul ierburilor pe care le ştiam împânzind dealurile, departe, spre munţi, şi pe care le presimţeam când vântul bătea dinspre câmpiile Bulgariei, undeva, dincolo de Dunăre, departe, în Balcani…

Se desface de mine Zambila, îşi trece peste cap cămaşa. Îşi pune zăvelcile, se încinge cu betele, îşi potriveşte părul.

Lumina alburie bate în ferestre şi ştiu că peste un ceas o să răsară soarele şi o să înceapă ziua lungă, nesfârşit de lungă.

— Ai să mai vii, Zambila?

— Când am să pot, am să mai vin…

— Îţi pare rău că ai venit?

Nu mai sunt „domn” pentru Zambila.

— Prostule, îmi spune, cum o să-mi pară rău!…

Îmi dă un bobârnac peste nas. Mă ustură nasul. Zambila pleacă. Coboară scările în vârful degetelor.

Trec la fereastră. O văd cum se depărtează înaltă, subţire, parcă ar fi un fir de floarea-soarelui care n-are rădăcini în pământ,

un

fir

de

floarea-soarelui

care

umblă.

LângăZambila, un ghem mărunt care îi ţine pasul, bunică-sa…

A răsărit soarele. O să răsară şi mâine, şi poimâine, 562

mereu… mereu…

A doua seară, aştept. Zambila nu mai vine. Andrei m-a lăsat iarăşi singur. Zambila nu vine. La miezul nopţii, mă

culc pe câmp şi adorm.

— Scoală, Darie! A venit boierul la conac şi te caută.

Mai înainte, boierul era roşu la faţă. Era roşu boierul, acum e vânăt la faţă, întunecat. Tremură tot de parcă i-ar fi luat foc nu numai acareturile, tremură de parcă

pământul moşiilor lui arde, pământul moşiilor şi stuhul de pe balta din care pescarii scot dimineaţa zeci de căruţe de peşte – peştele pe care boierii îl trimit la oraş, la vânzare.

Nu pe tot. Cu peştele prost, mărunt, hrăneşte boierul slugărimea, prizonierii, ţiganii. Şi eu cu Andrei tot cu asemenea peşte ne hrănim, de când ne aflăm în slujba boierului cu un ochi de sticlă…

— Tu ai fost vreodată la Bucureşti?

— N-am fost.

— Te văd dezgheţat. Ai să pleci la Bucureşti. Ai să duci scrisoarea asta la adresă. Ai s-o dai cucoanei în mână, cucoanei al cărei nume e scris pe plic. Cucoana are să

caute o maşină, să vină aici. Ai să vii cu cucoana. Vezi să

nu pierzi scrisoarea pe drum.

— Când trebuie să plec?

— Acum.

— Călare?

— Nu. Ai să pleci cu barca până la Giurgiu. De laGiurgiu o să iei trenul şi ai să ajungi la Bucureşti.

— Cu cine plec?

— Te aşteaptă la malul Dunării un barcagiu, un om de încredere al meu…

Îmi dă scrisoarea. O bag în sân. Boierul cu un ochi de sticlă se-ntoarce spre Andrei:

— Ai să-l duci tu până la Dunăre. Ştii locul. Ai să te-563

ntorci şi cu calul lui la conac.

Mă priveşte drept în ochi.

— În trei zile să fii îndărăt, spune boierul.

— Voi fi, îi răspund.