Scoate coarne boureşti,

Şi te du la Dunăre,

De bea apă turbure,

Şi te du la baltă

De bea apă caldă,

Şi te suie pe buştean

Şi mănâncă leuştean…

— Şi melcul scotea coarne?

— Da, scotea coarne. Şi atunci îl puneam în iarbă.Şi mă

uitam la el cum merge purtându-şi căsuţa lucioasă şi răsucită în spinare şi lăsând în urmă o dâră albă, ca de 570

argint – semnul scurtei lui treceri prin lumina acestei vieţi şi prin pulberea acestei lumi.

Dacă m-aş despuia şi m-aş arunca în Dunăre, aş putea, un timp, să mă ţin după luntre. Pe urmă, cuprins de oboseală, m-aş apuca de marginea luntrii, m-aş urca încet, cu băgare de seamă, în ea, să n-o răstorn. Aş dârdâi puţin de frig până m-aş usca. M-aş uita să văd dacă am lăsat vreo urmă în apă. Zadarnic m-aş uita. Nici cât melcul…

Trecem prin viaţă, cum am trece printr-o mare apă.Nu lăsăm urme. Sau dacă totuşi lăsăm urme, ele sunt slabe, uşor le şterge timpul.

— Darie, cine te-a învăţat să gândeşti aşa? Omul lasă

urme în trecerea lui pe faţa pământului şi urmele sunt trainice şi biruiesc vremea…

— Nimeni… Eu singur…

Luntrea aleargă. Au rămas în urmă vapoarele cu şlepuri.

Nu mai vedem altele în zare. Pavel trage la lopeţi.Nenea Laioş Oprişor fumează, şi fumul pipei lui se spulberă, se pierde în văzduh cât ai clipi din ochi.

— Cât e de veche Dunărea?

— Cine poate să ştie? Numai Dumnezeu! Poate e tot aşa de veche ca şi pământul… Oamenii au ridicat pe maluri aşezări. Uită-le! Şi mai uite: păduri şi zăvoaie, bălţi acoperite cu lintiţă verde, stuhărişuri care au început să

bată în galben, deşi toamna e încă departe şi în care, dacă

pătrunzi adânc fără să le cunoşti bine, poţi să te şi pierzi.Deasupra, boltit, acelaşi cer albastru, ameţitor de înalt. Îl sfâşie un cârd de berze albe cu picioarele roşii, şi sus, sus de tot, pluteşte un balon lung ca o ţigară şi fumuriu – un zepelin, merge spre răsărit, spre front…

Înainte de a ocupa nemţii o jumătate şi mai bine de ţară, venea o arătare de-astea, noaptea, din Bulgaria, şi arunca bombe asupra Bucureştilor. A murit lume nevinovată…

— Războiul aduce moarte…

571

Oamenii au împodobit malurile Dunării, din cele mai vechi timpuri, cu sate şi oraşe. Şi tot oamenii, războindu-se unii cu alţii, le-au pârjolit, le-au pustiit.

Oamenii au umplut pământul cu flori şi livezi, şi tot oamenii au umplut pământul cu morminte.

— Noi, Oprişorii, suntem de neamul nostru de dincolo de munţi., din Ardeal. Pogoram toamna cu oile la iernat prin părţile astea, în balta Dunării. Aşa pomenisem din moşi-strămoşi. Am pierdut oile într-o iarnă – a dat gălbeaza în ele

– am sărăcit şi ne-am pripăşit pe lângă apă.Din oameni ai munţilor şi ai plaiurilor am devenit oameni ai apelor. Se poate trăi şi din apă, dar acum şi pescuitul ne-a fost oprit.

Ei, Doamne, Doamne…

Am rupt în trei o bucată de pâine şi ne-am astâmpărat foamea. Nu s-au mai văzut berzele. Zepelinul fumuriu s-a pierdut spre răsărit, în albastrul cerului. Peste luntrea noastră s-a lăsat tăcerea. Auzeam numai clipocitul apei şi numai rarele lovituri ale lopeţilor, mânuite cu lene dePavel.

Mi s-a părut atunci, cum mi se păruse şi alteori, că sunt singur pe lume. Şi mi s-a părut mai ales că mă aflu singur pe acele ape nesfârşite, între malul înalt şi pietros al Bulgariei şi între bălţile uriaşe ale celuilalt mal, de care ne ţineam cât puteam mai aproape.

Dincolo de bălţi se ridica în pantă uşoară câmpul pe care îl ştiam şi mai nesfârşit, însemnat pe alocuri de ghergane şi de măguri rotunde, în care poveştile venite dinbătrâni spun că

s-ar afla îngropaţi, călări pe sirepii lor, regii seminţiilor nomade care au hălăduit pe aci cu hoardele lor. Ei mai poartă şi acum, deveniţi albe schelete în topire, în adâncile morminte, scuturi şi săbii de aur, arcuri de aur şi săgeţi de aur cu vârful muiat în venin verde de viperă.

În clătinarea luntrii, trecuse de mult amiaza şi de mult trecuse chindia. Se lăsase asfinţitul. Faţa apelor gălbui-roşietice o mână nevăzută o stropise cu praf de aur vechi.

572

De peste timpurile bulgare se înălţase – când oare? –o lună spălăcită de var. Dincolo de stuhuri se ridicau şuviţe subţiri de fum albastru, neclintite, ca nişte sfori care se desfăşurau de pe ascunse gheme, în sus. Focuri, aţâţate pentru alungarea rolurilor de ţânţari, nu se vedeau.

Am simţit atunci dorinţa sălbatică despicându-mi pieptul ca ascuţişul unei securi, ca apele să se oprească din mersul lor, şi pe o Dunăre împietrită să se oprească, împietrită de asemeni pentru totdeauna, şi luntrea. Voiam ca soarele mic şi roşu să rămână culcat pe buza orizontului şi să nu mai apună. Râvneam să sorb îndelung cu ochii aceste frumuseţi cu care nu aveam să mă mai întâlnesc.

Fiecare răsărit de soare e altfel şi fiecare amurg e altfel, după cum altfel e fiecare zi şi altfel e fiecare noapte.După

cum altfel e fiecare clipă.

Dar luntrea alerga înainte domol, Dunărea alerga înainte către marea cea mare. Timpul alerga şi el înainte spre ţărmul rămas neatins până şi de vis ori de gând.

Am închis ochii, şi pentru câteva clipe mi-au răsărit în faţă lumi vechi, de mult trecute pe alte tărâmuri.

IatăDunărea, Dunărea asta şi nu alta – pentru că numai făpturile vii trec şi se topesc în ţărână, dar apele rămân mereu şi mereu aceleaşi – acoperită de un amurg albăstrui.

Făpturi vânjoase îmbrăcate în piei de oaie, purtând unii suliţi lungi ascuţite la vârf, alţii simple ţăpuşe, ori arcuri şi săgeţi, stau la pândă în stufuri şi se uită cum pe malul celălalt aprind mari focuri de tabără armii străine. Sunt bărboşi străinii şi înfăşuraţi până la călcâie în straie brodate. Au venit de departe, de peste Helespont. În spatele stufurilor în care stau ascunşi la pândă şi încordaţi băştinaşii, se întind şesuri acoperite de păduri milenare şi luminişuri, unde grâul semănat în urma plugului tras de un singur bivol, a crescut atât de înalt, că abia se văd 573

deasupra spicelor căciula uşor turtită a călăreţului şi vârful lucios al suliţii. Prisăcile sunt atât de multe că, dacă te-ai apuca să le goleşti ştiubeiele, ai putea alcătui uriaşe movile de faguri din care, strivite, mierea dulce şi galbenă ar curge gârlă. Scorburile sălciilor zumzăie şi ele de albine. La gurile gârlelor, sunt adăpostite lotci din groşi buşteni de salcie scobiţi, colibe de pescari şi năvoade întinse pe prăjini la uscat, împletite din fire aspre de cânepă.Bărbaţii cu piei de oaie pe spate au ochii ageri ca ai uliilor. Ei văd dincolo de apă, lucind în sclipirile amurgului, straiele ciudate ale năvălitorilor, coifurile lor, suliţele, scuturile, săbiile lor late.

Se adună, ţin sfat, şi socotesc.Năvălitorii nu pot fi doborâţi pieptiş pe malul apei. Sunt mulţi ca frunza şi ca iarba, şi armele lor îi fac aproape de neînvins la câmp deschis.

Trebuie lăsaţi să treacă în voie apa, apoi atraşi în adâncurile codrilor şi loviţi pe neaşteptate, sfârtecaţi până la unul.

Cojoacele şi căciulile turtite au pierit. Lotcile de buşteni scobiţi au fost acoperite cu mâl, vârşile şi năvoadele au fost ascunse. Perşii lui Darius Histaspe n-au aflat în faţa lor umbră de om a doua zi, când au trecut pe poduri plutitoare Dunărea. Câţi, după luni de rătăcire prin pădurile care le trimiteau moarte din fiecare copac, au mai văzut ţărmul acesta la întoarcere? Şi câţi au ajuns la cel de dincolo?

Au apărut iarăşi pe malul Dunării bărbaţii cu piei de berbec pe umăr. Au ridicat din papură şi nuiele alte colibe.

Au scos buştenii scobiţi din nămol, vârşele şi năvoadele din hăţişuri, bivolii de smoală din miez de codru.S-au văzut iarăşi pe înserat şuviţe albastre de fum ridicându-se spre slăvile neclintite şi focuri licărind în întuneric. S-au auzit din nou chiote de biruinţă şi cântece de bucurie.