pentru

neamţ.Cumpărăm pentru englez. Englezul, om bogat, negustor, nu cine ştie ce fleac terchea-berchea, plăteşte mai bine şi cu aur curat – lire sterline.

566

— Dar ce nevoie are englezul de grâul nostru? Sunt ani, dacă nu zeci de ani, de când n-a mai cumpărat de la noi grâu.

— N-are nicio nevoie, că nu-i trebuie. Apoi, chiar dacă i-ar crăpa buza şi-ar vrea să-l ridice, n-ar avea cum.Drumurile de uscat sunt închise, şi sunt închise şi drumurile de apă. Bubuie pretutindeni tunul. Numai la noi tace chitic. Cât o mai tăcea.

— Atunci?

— Îl cumpără ca să-l ia neamţului de sub nas… Şi-l lasă

pe loc.

— E şi asta o socoteală.

— Şi încă una bună de tot. Când s-o sfârşi războiul – şi numai Dumnezeu ştie cât o mai fi până la pace –o să

bântuie prin lume foametea, nu glumă. Englezul o să vie să-şi ridice grâul şi o să-l vândă cu preţ îndoit, poate întreit.

De câte ori îi auzisem sporovăind aşa, la noi la Omida, pe grecii misiţi de grâne, mi se făcuse şi lehamite…

Prin gări, lângă magaziile vechi, se ridicaseră în grabă, ca din pământ, magazii noi, mult mai încăpătoare. Negustorii le umpluseră curând pe unele cu grâu, pe altele cu orz ori cu secară, cu ovăz ori cu porumb şi le puseseră zăvoare grele şi mari, cât căldăruşa, la uşi. Recolta pe trei veri, care altădată lua drumul străinătăţii, zăcea acum de-a lungul liniilor ferate prin gări, în magaziile care, şubred acoperite şi nedibaci închegate, începuseră a se dărăpăna.

În toamna târzie a lui 1916, oştile nemţeşti, călite în focul războiului şi până în dinţi înarmate, rupseseră

frontul Carpaţilor şi frontul Dunării, şi cotropiseră ţara până la marginea de jos a Moldovei şi până la Sulina.

Prada peste care căzuseră aceste oşti lihnite şi hulpave întrecuse toate socotelile, şi toate aşteptările le întrecuse.

În retragerea învălmăşită şi tragică a trupelor noastre, 567

nimeni nu se gândise să dea foc acestor magazii. Fără nicio zăbavă, nemţii puseseră să se încarce grâul cumpărat de englezi în trenuri nesfârşit de lungi şi-l trimiseseră în ţara lor. De prin Dobrogea şi de prin silozurile porturilor dunărene, cu depozite uriaşe, îl mai adunau încă şi-l porneau în sus, cu şlepurile, spre inima, cu tot mai puţin sânge şi mai rare bătăi, a Germaniei.

Ne întâlneam mereu cu vapoare trăgând după ele şlepuri.

A trebuit deci, de la un timp, să ne păstrăm mereu pe margine, să ocolim stuhărişuri înalte, să ferim ţărmurile ostroavelor. Soarele, urcând, scălda întinderile nesfârşite de ape şi pământuri în lumină puternică, de vară.

Mirosea a frunziş verde şi crud şi a grâu dat în copt când ajungeau până la noi adieri dinspre timpurile care se întindeau de la ţărm până dincolo de zare.

— Ostrovul Lupilor…

În sfârşit, lui nenea Laioş Oprişor i se dezlega iarăşi limba.

Ne strecurăm pe o trâmbă leşietică şi stătută de apă, pe lângă un ostrov copleşit de sălcii bătrâne, cu trunchiuri vechi, pline de scorburi. Se auzea, prin limpezimea văzduhului, zumzet bogat de albine.

— Acum nu se mai află picior de lup în ostrov. Au fost în vechime. Multe au fost în vechime, care nu mai sunt astăzi.

Dar albinele au rămas. Scorburile sunt plineochi cu faguri de miere. Când era pace, spre toamnă, treceau rumânii din Lacrima, călări pe butuci, pe furiş şi-o mai adunau. Acum e oprit. Toate sunt oprite. Verboten. Au s-o strângă nemţii. Au să ia şi albinele să le trimită, la ei acasă. Rod totul, ca lăcustele… Bucate, vite, lână, miere, lemn… Başca de ce smulg din adâncul pământului…Şi ce ne lasă? Pielea de pe noi. Cât ne-or mai lăsa şi pielea pe noi…

Când era pace… Cuvintele sună dulce în auzul nostru, până la care de atâta timp nu ajung decât porunci straşnice şi sudalme, ştiri despre bătăi şi jafuri, schingiuiri, schilodiri 568

şi omoruri. Când era pace! Parcă niciodată n-a fost pace!

Amintirea timpului de pace în lume se dezlânează, se stinge şi se pierde într-un trecut care ne pare din ce în ce mai îndepărtat…

Războiul bântuia cu mânie la hotarul de jos al Moldovei.

Era departe de noi războiul. Nu se auzeau împuşcături. Nu se auzea nici mugetul lung şi greu al tunurilor. Însă

urmele luptelor care avuseseră loc pe aici pe lângă Dunăre se vedeau la tot pasul: sate pârjolite, tunuri sparte, chesoane rupte şi răsturnate, gropi şi tranşee părăsite, pe marginile cărora răsăriseră şi crescuseră înalţi ciulini cu moţul albăstrui-roşcovan, morminte purtând în vârful crucii de lemn necioplit o capelă de rezervist român ori o chivără nemţească largă şi turtită ca un ceaun.

Frontul se rupsese întâi în munţi, pe Jiu şi pe Olt, şi când armatele noastre flămânde, deznădăjduite şi zdrenţuite, se retrăgeau de-a valma şi în grabă, nemţii, cu nimic supăraţi pe frontul din Balcani, atacaseră cu vigoare de pe malul bulgăresc Dunărea, păzită de o subţire pânză

de rezervişti şi o trecuseră pe bacuri şi pe poduri plutitoare întinse peste noapte.

— Au fost lupte şi în Ostrovul Lupilor. Se găseau aici, în bordeie, nişte prăpădiţi de soldaţi bătrâni cu două tunuri vechi. I-au tocat nemţii cu mitralierele până la unul.Mult sânge a văzut Dunărea.

Pavel a tras mai des la lopeţi, mai cu nădejde, până am atins din nou cursul apei.

Malul bulgar al Dunării e înalt şi pietros. Pe alocuri, pe lângă apă, acolo unde râpa e mai roasă, mai depărtată de mal, oamenii au clădit un cătun, un sat, un orăşel.Case mărunte, sărăcăcioase, mai curând colibe înfăţişând sărăcia. Uliţi strâmbe, acoperite de praf alb, văros. O turlă

turtită de tristă biserică. Un ţuguiat minaret.

Şi acum mai vieţuiesc pe pământul bulgar turci cu 569

cealma, cu şalvari, turcoaice înfăşurate în feregele, cu faţa acoperită de nu li se văd decât migdalele negre şi piezişe ale ochilor… Dar turcii nu mai au conace şi nici cai, şi nici iatagane. I-a istovit şi mâncat şi pe ei sărăcia…

S-a înălţat din stuhuri şi zboară, aproape de tot, pe deasupra capetelor noastre, o lişiţă. Are trupul gras, greoi, abia o ţin aripile. Pe alături, ca o săgeată, trece pescăruşul cu pântec alb.

— Lasă pasărea urmă-n văzduh când zboară?

— Nu, nu lasă, nene Oprişor.

— Nici luntrea pe apă…

— Nici…

— Pavele!

Pavel râde ce râde, apoi tace.

Bine c-am mai văzut un om râzând. De mult n-am mai văzut un om râzând.

Mă plec puţin într-o parte şi mă joc cu mâna prin apele vinete-gălbui ale Dunării. Duc mâna udă la obraz.Apa e căldicică. Încep să murmur, ca în copilărie când găseam un melc în iarbă şi-l luam în palmă:

Melc, melc, codobelc,