subprefectul Alistar Mânzu, care e aproape un băieţandru.
Aînfiinţat în fiecare sat o comisie de rechiziţie. Caii oamenilor sunt adunaţi în herghelii şi trimişi la oraş. De acolo caii apucă drumul frontului să fie înhămaţi la tunuri, la chesoane, să care poveri. Mor oameni în război. Mor şi vite. Glonţul nu alege. Nici obuzul. Se rechiziţionează şi cornute – boi mai ales…
— Ce vreţi să mănânce soldaţii? Au nevoie de carne.
— Măcar de-ar ajunge carnea de vită până la soldaţi!…
Să nu se oprească toată la popotă…
Cine are trei cămăşi dă două pentru soldaţi. Cine are două dă una. Cine are una singură… Cei mai mulţi oameni din sat au o singură cămaşă…
— Săraci sunteţi!… Din pricina trândăviei sunteţi 449
săraci…
Alistar Mânzu se miră de sărăcia oamenilor. Se miră.Şi înjură…
— Dar boierii ce dau pentru război?
— Ce dă Gherasie?
— Ce dă Gogu Cristofor?
— Ce dă colonelul Pienaru?
— Ce dă State Pantazi?
— Ce dă Afanazie?
Întreabă rumânii, cu dârzenie întreabă.
Subprefectul Alistar Bânzu le răspunde:
— Au să deie şi ei, n-aveţi nicio grijă, nu-i iert eu…
— Când?
— Mai târziu, când o fi mai greu. Acum adun de la voi. Pe urmă o să iau şi de la ei vite, îmbrăcăminte, bucate… N-aveţi nicio grijă…
— Tot noi purtăm şi povara războiului, domnule.
— Păi nu sunteţi voi ţara?
— E bine c-o aflăm…
Obrazul oamenilor este acum mai întunecat. A sosit vestea că frontul a fost spart, că soldaţii mor cu miile, că duşmanul se apropie. Unii spun: nemţii au să fie opriţi pe Olt.
Oltul! Dacă nu l-aş cunoaşte! Sunt locuri unde oamenii-l trec de-a-ncălarelea. Cum o să se domolească o armată în drumul ei de o piedică atât de uşoară?
Nemţii sunt aproape. Au ajuns în nordul judeţului. Firele telefonice sunt rupte. Mâine vor veni şi la noi. Mâine…
În gară s-a oprit peste noapte, şi n-a mai plecat, un tren cu răniţi. Ne ducem şi-i aducem cu căruţele. Scoatem băncile din şcoală şi umplem podeaua şcolii cu paie.Culcăm soldaţii pe paie. Sunt murdari, bărboşi, cu răni mari pe corp, la mâini, la picioare.
Doctorul Ganciu a plecat la război. A plecat şi Cireş, 450
agentul sanitar… încercăm să le ţinem locul, noi copiii.Cerşim pe la case albituri curate, le rupem în fâşii.
Spălăm rănile, umflăturile vinete, le oblojim.
Răniţii se lasă în voia noastră. Mulţi trag să moară.Au o singură dorinţă: să le dăm apă, mereu apă. Au buzele mari, albe, umflate, plesnite – bube deschise.Abia pot spune: apă, apă!…
Acesta e războiul? Acum cunosc ce este războiul. Toţi aflăm acum ce este războiul…
În fiecare dimineaţă scoatem, de picioare şi de cap, câţiva morţi. Îi aşezăm într-o căruţă, îi ducem la cimitir, unde săpăm gropi noi. Dacă mor cinci, pe toţi cinci îi aşezăm într-o groapă. Dacă mor doisprezece, săpăm pentru douăsprezece trupuri o groapă.
Popa bâlbâie o rugăciune la căpătâiul lor.
Fără sicrie îngropăm morţii.
Ţârcovnicul clatină cădelniţa în care nu mai miroase de mult a tămâie. Cam asta e toată slujba.
Are grijă notarul să le ia morţilor livretele militare şi să-i însemne într-un registru al primăriei.
Unii îşi dau duhul lungiţi, alţii făcuţi covrigi. Obrazul unora dintre morţi e liniştit, de parcă moartea le-ar fi adus mult dorita odihnă neîmplinită în viaţă. Al altora e zbârcit, încruntat, chinuit. Poate că s-au luptat mai mult cu moartea.
— Au ajuns la Dorobanţi nemţii. Vor ajunge şi la noi.
Dimineaţa e ceţoasă, umedă. Ziua de lăsata secului.La noapte intrăm în postul Crăciunului.
