Vurtejanu. Visam sicriele goale, care mă chemau să mă
aşez în ele, din prăvălia lui Mielu Guşă, căruia oraşul de pe Vedea îi spuneaPomneată. Visam tăbăcăria lui jupânMoţatu. Acolo, nenea Gogu Şoric mă lua de ceafă cu mâna lui ca o gheară şi mă băga cu capul, să mă înece, într-un butoi de argăseală. Mă trezeam năduşit, cu gura acră.
579
Vara, alături de părinţii şi fraţii mei, după ce seceram toată
ziua, târându-ne pe brânci, cu soarele aprins al zilei în spinare, cu mâinile şi cu picioarele însângerate, visam toţi în somn că lanurile de grâu sunt neatinse şi că începem, sub harapnicele usturătoare ale vechililor boiereşti, să le secerăm de zor de la început. Ne trezeam, înainte de ivirea zorilor, mai zdrobiţi de oboseală de cum ne culcam. Toamna visam toţi ai casei cum ne lăsăm, cu toată greutatea corpului, pe coarnele plugului, să intre fierul mai adânc în pământ, cum împingeam în acelaşi timp la plug, să ajutăm boilor mici şi slabi, cu puteri puţine.
Să munceşti toată ziua în silă, ştiind că munceşti pentru altul şi noaptea să visezi în somn că faci aceeaşi şi aceeaşi muncă, să te culci frământat de truda zilei şi să te trezeşti şi mai fărâmat de truda somnului! Asta era viaţa noastră… N-ar mai fi fost să fie…
Erau fericiţi aceia care visau vreun bunic ori vreun străbunic trecuţi de mult în lumea drepţilor, care veneau de departe cu trup fumuriu de vedenie, călcând cu paşi uşori ca fulgerul pe o potecă azurie de nori. Bătrânul visat îl apuca de mână pe urmaş şi-i spunea cu glas dulce de vioară:
— Scoală-te, nepoate, şi hai cu mine…
— Şi te-ai dus cu străbunicul, tată?
— M-am dus.
— Departe?
— Tare departe.
— Şi cum era acolo, tată?
— Pretutindeni, cât cuprindeai cu ochii, numai boazuri verzi, neclintite şi deasupra nori subţiri ca pânza de borangic şi, dincolo de ei, ca într-o ceaţă străvezie, sori mari strălucind, şi stele galbene, şi stele roşii, şi stele albe… Am mers, am mers. Şi aş fi tot mers. Am simţit că mâna bunicului era rece şi am băgat de seamă că împrejur nu se afla ţipenie de om şi nicio altă vieţuitoare şi m-a cuprins 580
frica… L-am întrebat:
— Bunicule, unde mă duci?
— Acolo unde mă odihnesc şi eu şi unde se odihnesc toţi ai noştri, din moşi-strămoşi, acolo unde nu este nici bucurie, nici întristare… Mi-am adus aminte de voi… Cum vă chinuiţi. Şi-am venit să te iau cu mine, cel puţin pe tine.
Să te scap de necazuri. Când am închis ochii şi voi mi-aţi încrucişat mâinile pe piept, te-am lăsat băieţandru…
Erai ca un măr înflorit, nepoate Tudore… Şi-acum te-am găsit cu părul înspicat, cu spinarea adusă, cu faţa plină de brăzdături…
— Du-mă înapoi pe pământ, bunicule… Am zece copii.Cine să mi-i crească?
Povestindu-ne visul, lăcrima tata. Lăcrima mama.
Lăcrimau surorile… Lacrimi limpezi lăcrimau. Căci sufletul tulbure şi trupul chinuit limpezi lacrimi varsă în lume, în lumină, prin lumina ochilor trişti…
Eu mi-am muşcat limba şi fălcile, până am simţit în gură
gustul sângelui, sărat şi neplăcut, pe care îl cunoşteam. Şi n-am lăcrimat… S-au întors înăuntrul meu lacrimile. Le-am simţit picurându-mi pe inimă, în inimă…
Picături de otravă… Se adunau lângă altele, lângă multele neplânse afară. Adunaţi-vă, îmi spuneam în gând, picături de otravă… Cândva vă voi da celor din pricina cărora suferim şi plângem.
— Bătrânului i-au licărit ochii. N-avea nicio lacrimă în ei… Morţii nu mai au lacrimi. Câteodată nu mai au nici viii… S-a uitat la mine bunicul. Lung şi trist… Pe urmă s-a topit dintr-o dată, ca şi cum n-ar fi fost. M-am trezit plângând cu capul pe mână. Nu e rău dincolo de viaţă.A fost frumos visul. Odată şi odată poate că şi viaţa o să fie frumoasă…
— De ce odată şi odată? De ce nu acum?
— O să înţelegi când o să creşti mare…
581
N-a fost nevoie să cresc prea mult, ca să înţeleg.
Înţelegeam de când deschisesem ochii pe lume… Ştiam, întrebasem ca să aflu dacă nu mi-a ucis tristeţea glasul.
Am mai răvăşit focul cu un ciot de dârjală, am mai aruncat pe el câteva vreascuri. După ce aripile roşii aleflăcărilor au fâlfâit de câteva ori ca ale unei păsări care vrea să-şi ia zborul şi nu izbuteşte să se desprindă de pământ, am acoperit focul cu un braţ de ierburi jilave. Poate izbutesc şi eu să adorm. N-am izbutit. Nu totdeauna somnul vine când îl chemi. Îl simţeam cum se apropie de mine, cum îmi dă
târcoale ca o vulpe, cum se sperie şi o ia la sănătoasa, de parcă cineva de lângă mine ori din mine l-ar fi alungat, ca pe roşcata sălbăticiune cu coada, stufoasă, cu pietre. Gândurile mele puneau pe fugă somnul.Gândurile… Şi fierberea care mă stăpânea.
În clipa în care mă suisem în luntre alături de neneaLaioş
Oprişor şi de Pavel, iar luntrea se desprinsese deţărm şi începuse să alerge odată cu apa în lumina orbitoare a dimineţii printre maluri şi ostroave înflorite, căpătasem încredinţarea că nu de un ţărm, ci de o lume întreagă mă
despart şi că viaţa mea a pornit-o pe o cale nouă. Încotro mă
va duce această cale? Ce mă va aştepta de-a lungul ei?
Era poate mai bine să nu mai mă întreb…
— Mergi înainte, mereu înainte. Şi nu te mai uita îndărăt…
Într-o zi vei ajunge, Darie, pe un mal însorit…
Ale cui erau glasurile? Poate ale stuhului încremenit.Poate ale sălciei bătrâne sub care mocnea înăbuşit focul.Poate ale văzduhului, ori poate ale inimii mele. Da. Erau glasurile inimii mele. Bătea liniştită inima. Tic-tac! Tic-tac! Auzeam limpede aceste bătăi. Când nu-mi voi mai auzi bătăile inimii, voi fi ajuns la capătul drumului meu…Dar nu capătul drumului se cuvine să mă preocupe, ci drumul însuşi.
Din slava fumurie a cerului s-a desprins o stea. S-a prăbuşit cu iuţeala fulgerului, lăsând în urma ei o dâră de 582
lumină care a durat o secundă. S-a stins. Milioane şi milioane de ani steaua a rătăcit, aprinsă, prin goluri reci.
— Viaţa omului e scurtă, dar drumul omului duce printre oameni. Drumul omului prin viaţă trebuie să fie împlinit cu fapte.
— Cu ce fel de fapte? Până acum m-am târât prin ţărână
ca să-mi câştig traiul. Ca viermele. Am primit bice pe spinare, pumni după ceafă, picioare în pântece şi-n coaste… Până acum… Şi de acum înainte?
— Parcă era vorba să nu-ţi mai pui întrebări, băiatulecu părul ciufulit?
— N-aş fi om, dacă nu mi-aş pune întrebări…
Luna plină se ridicase în cumpăna cerului şi plutea prin văzduhul albăstrui-gălbui, ca o corabie rotundă de – aur. O
altă lună strâmbă căzuse în mijlocul apei, întinzând până
