Şi pământul, îngrăşat cu trupurile năvălitorilor, a căpătat parcă mai multă vlagă şi a crescut mai mult grâul…

Au trecut în zbor liniştit pe lângă luntre, de parcă nici nu ne-au văzut, perechi de lopătari albi-aurii. S-a strecurat pe 574

alături un şarpe lung, cenuşiu, de apă. Trei libelule albastre au încercat faţa neliniştită a apei.

Erau de atunci, din vechime, şi făceau parte din maiestoasa vedenie a îndepărtatului şi totuşi a atât de apropiatului trecut? Erau ele acum? N-am ştiut nici atunci şi cu atât mai puţin aş putea să ştiu astăzi…

Brocartul de aur vechi al amurgului a început a prinde umbre subţiri, albăstrii…

Şi pe malul celălalt, înalt şi pietros, acoperit cu iarbă

ţepoasă, s-au făcut văzute alte armii: oameni cu chipuri rase şi cu părul tăiat scurt deasupra umerilor şi a cefei, cu pieptare de zale şi cu haina scurtă ca o fustanea până

deasupra genunchilor, cu încălţări cu vârful întors în sus, cu scuturi rotunde şi cu suliţi neobişnuit de lungi. Aveau şi cai cu şei şi cu frâie de argint, care parcă în fumuriul amurgului aruncau flăcări roşii pe nări. Pe malul lângă

care mă aflam, în încremenirea serii, răsărise ca din pământ un oraş cu străzi înguste şi întortocheate, cu case albe, cu ferestre teşite, acoperite cu stuf. Bărbaţii care se adunau la chemări de sunete de corn de bivol în piaţa din mijlocul oraşului nu mai purtau pe spate piei de berbec, ci sumane de lână seină. Erau înarmaţi cu suliţi de fier şi cu tesace scurte şi grele. Şi purtau mustăţi roase cu: vârfurile lăsate în jos şi chici lungi le băteau umerii.Şi parcă toţi aveau ochii albaştri. Femeile, înfăşurate în fote, cu cămăşi cu mâneci largi, râurate şi capetele acoperite cu tulpane, îşi strângeau pe lângă ele copiii, aşacum îşi strânge cloşca puii sub aripi, când simte prin apropiere zborul răpitoarei.

În timp ce bărbaţii oraşului adună femeile şi copiii şi pornesc în alai spre poala apropiatei păduri, pe celălalt mal se fac pregătiri de trecere a apei cu luntri legate una de alta.

La marginea apei are loc o luptă scurtă. Falanga fiului lui Filip Machedonul rupe rândurile apărătorilor. Oraşul e 575

jefuit şi aprins. Până la cer urcă flăcările, înroşind slăvile.Falanga se apropie de pădure şi nu cutează să

pătrundă în hăţişurile ei din care încep să zboare, ca nişte stoluri de sturzi repezi, săgeţile. Drumul de întoarcere spre Dunăre e însemnat cu trupuri…

Pe mal s-au aprins focuri. În pânza serii, mai subţire decât pânza păianjenului, au apărut alte arătări – ostaşii încoifaţi, scurţi, cu faţa lată, aproape fără gât, ai Romei.Ridică cetăţi şi case. Construiesc drumuri de cărămidă şi aşezări ca pentru totdeauna. Pe Dunăre se ivesc corăbii galbene, cu două

rânduri de lopeţi, cu botul înalt şi întors.Oamenii cu sumane şi căciuli uşor turtite şi-au luat femeile înfăşurate în fote şi copiii şi s-au tras mai în sus, pe plaiuri şi munţi.

Seara s-a prăvălit de mult în goluri fără margini de dincolo de ape şi de pământuri. În noapte, luna, la început de var, a căpătat galbenul ruginiu al aurului. Prin vreme, în urmă, aud un glas:

— Darie, ce tot scurmi pe lângă cetate?

— Am găsit un bănuţ de argint, tată. Uite-l.

Bănuţul a prins cocleală… Tata îl ia şi-l freacă de nădragi.

Bănuţul capătă luciu. Iese le iveală un cap rotund.Sub bărbie, guşă. Pe frunte, coroană de frunze de laur.

— E de la Traian, împăratul Râmului, care a trecut cândva cu oştile lui pe aici. Sunt aproape două mii de ani de atunci.

Ţine bănuţul. Păstrează-l dacă vrei.

Dunărea clipoceşte. Luntrea se leagănă. Cerul e spuzit de stele mari, ca nişte gutui care se clatină. Şi Dunărea e spuzită de stele mari, galbene, ca gutuile care se clatină. O

lună de aur pe cer, rotundă, neclintită. Şi o lună de aur, spartă în ţăndări, sfărâmată puzderie, în apă.

Şi deodată, prin acest văzduh verde-albăstrui care pluteşte deasupra apelor şi a pământurilor, se ivesc şeici lungi, cu pânze verzi ca steagul profetului, caravele şi galioane.Pe punţi stau tolăniţi, pe perne moi de mătase, turci bărboşi cu 576

capetele albe-gălbui, înfăşurate în cealmale, încinşi cu brâie late şi cu iatagane cu mânerul bătut în safire şi cu vârful întors la şold, îmbrăcaţi cu pantaloni largi de mătase roşie. Se aude o manea. Dar cântecul tărăgănat ca un plâns nu poate înăbuşi geamătul roabelor de sub punte, care sunt purtate spre Bosfor. Cealmagiii trândavi şi bărboşi sunt noii stăpâni ai acestor ape şi ai acestor locuri.Pentru cât timp? Întreabă steaua, şi steaua, clipind, îţi va răspunde: nu pentru totdeauna.

— S-a făcut destul de târziu. Să tragem la mal. Pavele, înfige mai adânc lopeţile.

Pavel a ridicat mai sus ca de obicei lopeţile – aceste aripi subţiri ale luntrii noastre. Cârmuită pieziş, luntrea a zvâcnit şi s-a înfipt în malul clisos. M-am trezit din vis.

— Ai moţăit mai bine de un ceas, băiatule.

— Ba chiar am dormit de-a binelea, nene Oprişor.

— Te-a legănat luntrea. Eşti om de câmp, neînvăţat cu legănările ei.

— Da, sunt om de câmp.

Am sărit toţi trei pe mal şi am tras luntrea mai departe de apă. Ne-au năpădit ţânţarii. O să aprindem focul şi osă-i alungăm numaidecât.

Am adunat cu Pavel câte un braţ de găteje uscate şi le-am aşezat sub o salcie grozav de groasă şi de strâmbă, pe jumătate mâncată de vreme şi de umezeală. Nenea LaioşOprişor a adus din luntre nişte pirostrii, un ceaun de tuci, un făcăleţ şi o traistă cu câţiva pumni de mălai pe fund..

— Pavele, spală tu ceaunul şi umple-l cu apă, să punem de mămăligă. Tu, Darie, caută în luntre, pe băncuţa, de lângă cârmă. Ai să găseşti un şervet în care mi-a înfăşurat baba câţiva juveţi săraţi. Vezi că şervetul are legată la un colţ o mână de sare. N-o fi bine strânsă. Bagă de seamă să

n-o verşi.

577

Cât a adus Pavel ceaunul şi l-a aşezat pe pirostrii, cât am adus eu legăturica, nenea Oprişor, scăpărând amnarul, a şi aprins o scânteie în ghemul mic de iască, ţinut în punga de tutun la loc mereu cled, în chimir, lângă pântec. Dintr-un sâmbure, mai mărunt decât bobul de mei, focul a crescut, a prins aripi şi a-nfăşurat cu ele ceaunul negru în care apa a început să clocotească. Curând de tot a fost gata şi mămăliga pripită. A fost gata şi peştele uscat, părpălit pe cărbuni. Au început a se bate tătarii la gura noastră. Vorba ceea: peşte, mămăliga prăpădeşte. N-a mai rămas o fărâmitură de mămăligă. Am aruncat bozii umede peste foc, să scoată focul cât mai mult fum, să ne dea paceţânţarii, şi ne-am întins, după ce ne-am potolit şi setea, asemeni melcului codobelcului, cu apă caldă de baltă, pepământul acoperit cu ierburi, să adormim. Cel dintâi a căzut pradă dulce odihnei Pavel, care ostenise toată ziua la lopeţi.

Nenea Laioş Oprişor a mai tras câteva fumuri, apoi şi-a pus luleaua alături, după ce a stins sămânţă de foc din căuşul ei cât degetarul, şi n-a trecut mult până să-l aud respirând adânc şi oftând din când în când prin somn. Poate se visa copilandru cam de vârsta mea, coborând prin funigeii ori prin burniţele toamnei, pe lângă turmă, alăturide taică-său şi de unchii bătrâni cu plete lungi şi slinoase bătându-le umerii, cu cioareci albi strânşi pe picior, cu cojocul miţos şi lung la călcâie, şi cu pălăriuţa tare ţuguiată, aproape fără

margini, pe cap, plătind, înăuntrul aceleiaşi ţări, vama la fiecare hotar de moşie.

Drumul din munţi peste plaiuri întâi, peste şesuri apoi, până la aceste bălţi ale Dunării, care păstrează în înfăţişarea lor ceva de început de lume, e nesfârşit de lung.Poate se visează tânăr rămas sărac şi singur, pe acest ţărm de ape vinete-gălbui, nevoit să-şi caute alte rosturi de viaţă. Poate oftează după crestele munţilor înconjurate de mori alburii, ca de nişte mari cununi gata să se fărâmiţeze, să se destrame şi 578

să se risipească la o uşoară adiere de vânt.Ori poate se visează trăgând sforile năvodului, ud leoarcă până la gât, spre un mal, care mereu se depărtează, din faţă.

Nu poţi ghici niciodată visul cuiva, cum niciodată nu poţi bănui gândul cuiva.

Copil când eram, mă bântuiau în somn visuri ciudate dar şi minunate: se făcea că am, prinse pe subţiori, aripi mari, şi că zbor îndelung peste ţinuturi mlăştinoase şi veşnic umede. Se făcea că mă prăbuşesc de la înălţimi ameţitoare, căzând printre ramuri, din vârful unui arbore neobişnuit de înalt. Se făcea că plutesc pe mări albastre într-un butuc uşor scobit şi că vânez peşti mari de argint, cu suliţă de os… Mai târziu, când, ceva mai mărişor, am crescut şi viaţa a început să mă înghesuie şi să-mi dăruie cu îmbelşugare ghionturi şi pumni, altfel de vise mi-au năpădit

somnul.

Visam

biciul

logofătului

Gânţă

înfăşurându-mă şi arzându-mi trupul firav, şubred şi mereu bolnăvicios… Visam că adun struguri în coş, în via boierească de pe coastă, cu botniţă la gură şi că atunci când încercamsă duc măcar două-trei boabe la gură, să-mi ud buzele uscate şi limba cleioasă, ele au gustul sărat al sângelui.Cunoşteam gustul sângelui… Pentru că atunci când mă muşca un şarpe sau un cârcâiac pe picioarele goale, sugeam muşcătura până mi se umplea gura de sânge. Scuipam sânge. Se usca muşcătura şi piciorul nu mi se mai umfla.Dar de gustul sărat al sângelui nu-mi puteam tămădui gura ziua întreagă. Visam droburile de sare, toate pe spinarea mea, din mătrăcăria lui Bănică