Stăpânii boilor, doi rumâni desculţi din Stănicuţ, stau la o parte, cu căciulile în mâini, plâng de parcă le-ar fi murit copiii – mai tare decât dacă le-ar fi murit copiii:
— Boulenii mei! Ce mă fac eu fără bouleni…
Nu doarme nimeni în noaptea asta.
Nemţii şi-au băgat caii în ariile oamenilor şi, pe maldăre de paie ori de coceni, s-au culcat, sub cerul gol, lângă cai.
Patrule străbat satul, străjile veghează.
În noaptea asta, luna nu s-a arătat. Nu s-au arătat nici stelele. Norii alburii s-au pogorât până aproape de pământ.
Ceaţa iernii îneacă şesurile… Ceaţa iernii îneacă satele.
Spre ziuă, s-a lăsat ger. Vântul a împrăştiat ceaţa. Arăsărit peste împrejurimi soarele mic şi rotund, soare galben şi rece, de iarnă.
Urcă spre cumpăna cerului.
Coloanele nemţeşti au plecat. Spre răsărit au plecat, în trecere, au spart trenurile de marfă din gară. Au luat ce au socotit că le trebuie.
În urma lor, în gară, asupra trenurilor au năvălit oamenii, au luat pături, mese, scaune, perdele, farfurii.Erau trenuri care ar fi trebuit să meargă spre Moldova, încărcate cu averile târgoveţilor din oraşele de dincolo de Olt, pe care şeful gării Costeşti, le trimisese din greşeală spre Dunăre.
Frate-meu Ion n-are astâmpăr. Ştie că în gară se găsesc şi câteva vagoane cu băuturi. Le-au spart nemţii.Acum, fiecare
– nevastă, copil – duce pe umăr damigene, coşuri cu sticle.
454
Mama s-a aşezat în faţa uşii.
— Cine pleacă din casă trebuie să treacă peste mine.
Nu pleacă nimeni.
Frate-meu a vrut să iasă pe fereastră. Fereastra avea giurgiuvele de fier.
În urma coloanelor nemţeşti, care au plecat, au sosit a doua zi în sat căruţe cu soldaţi nemţi şi austrieci – etapele.
Unii au ocupat casa în care până atunci se afla postul de jandarmi – părăsit peste noapte de Nicolae Mieluşel, care s-a făcut nevăzut nu atât de teama duşmanului, cât a satului – alţii au luat în primire gara.
A trecut spaima oamenilor. Soldaţii austrieci vorbesc româneşte. Sunt de prin Ardeal. Se împrietenesc cu ţăranii. Unii sunt betegi: şchioapătă, au mâinile rănite, cu degete lipsă. Se arată a fi dezgustaţi de război. Îi aud spunând:
— Ne-a trimis împăratul la război, împăratul şi grofii, lua-i-ar dracu!…
Şeful etapei austro-ungare e Ganz, tinichigiu dinArad.
Aproape că a uitat că e militar. Repară sobele, tingirile, burlanele oamenilor.
Mai greu cu nemţii. Comanda etapei germane o areRudolf Burger, un flăcău înalt, roşcat, buhăit, cu mustaţă subţire la buză. Străbătea satul în fugă. A fost trimis la etape, fiindcă în timpul bătăliilor şi-a pierdut o parte din minţi. Şi Burger vorbeşte româneşte.
Mai târziu, s-a aflat că înainte de izbucnirea războiului, feldvebelul fusese ucenic la o cofetărie la Piteşti.
N-a trecut mult şi soldaţii lui Burger au început să
rechiziţioneze bucatele oamenilor, vitele, lucrurile de îmbrăcăminte.
Apoi li s-au luat oamenilor căldările, tingirile de aramă.
Odată cu arămăria satului, au luat drumul fabricilor de obuze şi clopotele bisericilor.
455
Frontul s-a depărtat, a trecut dincolo de Bucureşti.S-a auzit că oştirile germane s-au oprit, undeva departe, la hotarul Moldovei, şi că, alături de oştirile germane, au venit să lupte împotriva soldaţilor noştri până şi turcii.
— Ce-or mai fi având şi turcii cu noi? se întreabă lumea.
Notarul răspunde:
— Sunt în cârdăşie cu nemţii. Se bat împotriva noastră şi a ruşilor.
Acum, în sat, vin altfel de gazete – gazete scrise pe o pagină
româneşte, pe alta nemţeşte. Notarul le primeşte şi le citeşte la primărie cu glas tare, să audă poporul.
Nu se scrie în aceste gazete decât despre biruinţele pe care le au, pe toate fronturile, oştirile nemţeşti. Se mai scriu cuvinte de laudă şi despre acei boieri care fac politică
nemţească.
Nu prea pricep eu bine lucrurile astea. Le ascult totuşi şi încerc să le înţeleg.
