Câteodată, oamenii o văd noaptea pe femeia învăţătorului îmbrăcată milităreşte, plimbându-se la braţ pe uliţă cu şeful nemţilor. Muierile o clevetesc şi-i întorc spatele când o întâlnesc.
Se ştie acum că învăţătorul a căzut prizonier şi se găseşte închis, undeva în Germania. În fiecare săptămână, vin de la el scrisori lungi, în plicuri desfăcute. Le citeşte notarul, le citeşte poştaşul, le citeşte până şi vătăşelul primăriei. Tot satul află cuprinsul lor.
Învăţătorul e bolnav, nu mai trage nădejde de întoarcere. Îi aminteşte nevestei să aibă grijă de copii şi-i spune cât de dragă i-a fost altădată, cât de dragă i-a rămas acum. O
îndeamnă să fie cuminte.
S-a spart casa lui Toma Ocî, a cârciumarului. Întâi a murit cârciumarul şi la câteva zile după el i-a călcat pe urme nevastă-sa. Fetele mai mari au plecat la oraş. Au apucat pe drumuri urâte. Pe cele mici le-au luat neamurile nevestei. A rămas stăpân peste cârciumă şi acareturiMitică.
— Te mai duci la şcoală, la oraş, Mitică?
— Dacă a murit tata, cum o să mă duc…
— Şi ce-ai să faci?
— Am să vând tot şi am să mănânc.
— Pe urmă?
458
— O să văd eu ce-o să fac pe urmă.
A vândut pătulele, a vândut hambarele, a vândut lemnele din curte. Vite n-a vândut, că n-avea cârciumarul vite. În fiecare zi a mâncat o pasăre friptă pe care a tăiat-o, a jumulit-o, a părpălit-o pe jărăgai singur. S-au terminat şi păsările. Ca să aibă ce mânca, băiatul cârciumarului a vândut obloanele prăvăliei. Pe urmă a vândut uşile şi ferestrele desprinse cu tocuri cu tot din zid. Pe nimic le-a vândut. Vânduse mai înainte tejgheaua, paharele, sticlele, butoaiele din pivniţă. Straiele părinţilor le-a dat la ţigani.
Nu le-a putut vinde. Cine să cumpere îmbrăcăminte de la ofticoşi?
— Mai ai ce mânca, Mitică?
— Nu mai am…
— Nu vrei să intri undeva să munceşti, Mitică?
— Nu vreau. Eu nu muncesc. Taica a fost cârciumar.Eu sunt băiat de cârciumar. Cum să muncesc?…
— Dar ce-ai să faci atunci?
— Am să rabd.
— Până când?
— Până când am să mor.
Am crezut că glumeşte. Mitică Ocî n-a glumit. A trecut toamna şi acum e iarnă. Miez de iarnă. Într-o odaie mai ferită, fără uşi, fără ferestre, Mitică Ocî a aşternut un coş
de paie. Stă întins pe paie şi aşteaptă. Lângă el, un ulcior cu apă. Ia din când în când ulciorul. Îl duce la gură.
Soarbe o înghiţitură de apă, îl pune la loc. Apoi iar rămâne întins, nemişcat. Se duce buhu: Mitică a lui Ocî s-a întins pe paie şi aşteaptă să moară…
— E bolnav Mitică?
— Nu, nu e bolnav. Dar vrea cu orice preţ să moară.
— Cum să moară, dacă-i sănătos?
— Păi, dacă nu mănâncă, o să rabde cât o să rabde şi într-o zi o să moară… De foame o să moară băiatul 459
cârciumarului.
— Ei, asta nu se poate! E om! Cum putem noi să-l lăsăm să moară de foame?!
E lipsă mare în sat. Nemţii au cules tot ce se putea culege.
Au scormonit pământul să vadă dacă nu cumva oamenii mai au porumb ascuns. Rumânii se aşteptau la asta. Au ascuns în aşa fel ce-au avut de ascuns, încât nemţii n-au descoperit un singur bob. Totuşi rumânii, vecinii mai ales, fac rost de o bucată de pâine, de un boţ de brânză, de un codru de mămăligă. Intră în curtea cârciumarului, pătrund în casă, îl caută prin odăile goale peMitică. Îl găsesc.
— Uite, Mitică, neică, adusei o bucată de pâine…
Mitică rămâne întins, nemişcat. Abia catadicseşte să
răspundă:
— Nu-mi trebuie, nene Panaite, nu primesc pomană…
— O să mori, Mitică…
— Asta şi vreau…
— Nu-i păcat de tine?
