593

— Hai, mă, luaţi-vă bolnavii la spinare şi daţi-i jos de pe vas, că acuşi se întoarce ofiţerul neamţ şi ne ia dracul pe toţi, şi pe voi şi pe noi…

Cel care strigase era ciungul. Ne vorbea din capătul de sus al scării întortocheate. Era mai uşor de dat decât de îndeplinit o asemenea poruncă. Un om mort e mai greu, dacă

îl iei la spinare, decât unul viu. Iar un bolnav e tot atât de greu ca un mort.

Am luat un soldat la spinare şi am urcat scara. Degeaba mă speriasem. Omul era uşor, parcă nici nu era om, ci o traistă de piele în care se bălăbăneau oasele. Mă cuprinsese cu mâinile de după gât – nişte mâini galbene de mort, cu unghiile vinete. Îmi dădeam seama că prizonierul e viu numai după răsuflarea caldă pe care o simţeam izbindu-mi ceafa.

De patru ori am coborât în pântecul vasului. Şi de patru ori am urcat întortocheata scară, căutând cu picioarele treaptă cu treaptă, să nu mă împiedic şi să mă prăbuşesc.

Am întins prizonierii muribunzi la loc uscat, sub şopron.

Erau treizeci şi doi la număr. Soldaţii germani, însoţitori ai cirezilor de boi şi ai turmelor de oi, s-au uitat şi ei la prizonieri, însă fără mirare, ca nişte ostaşi încercaţi ce erau, obişnuiţi cu privelişti şi mai grozave. Suferinţa şi moartea altora nu-i mai mişca după atâta vreme petrecută în suferinţă printre muribunzi şi morţi.

În soldatul german tânăr şi şchiop a tresărit totuşi ceva.Le-a spus celorlalţi câteva cuvinte şi, cum aceia au dat îngăduitori din cap, el s-a apucat să adune iarăşi găteje uscate şi resturi de scânduri. Când grămada a fost destul de mare, a aprins focul care se stinsese şi a atârnat deasupra flăcărilor gamela plină cu apă, în care a aruncat câţiva bulgări mari de cicoare. Cel mai bătrân dintre nemţi a scos de pe fundul raniţei un pumn de bucăţi de zahăr şi le-a azvârlit în zeama neagră.

594

În timp ce focul îşi mărea flăcările şi cicoarea fierbea în clocot, toţi cinci nemţii şi-au spălat cănile de tinichea cenuşie în apa Dunării şi s-au întors sub şopron. Umpleau cănile, îngenuncheau lângă soldaţii bolnavi, le ridicau capul, le apropiau cănile de buze şi le dădeau să

soarbă.Ciungul şi cu ceilalţi bulgari stăteau deoparte şi se uitau cu jind. Nemţii nu le aruncau nicio privire.

— Nemţii ăştia, cred, mă, rumânilor, că noi suntem de vină că prizonierii rumâni au ajuns în halul ăsta… Mai-marii noştri sunt de vină. În Bulgaria e foamete. N-avem ce mânca nici noi. Nici familiile noastre n-au ce mânca acasă.

Cu ce să mai hrănim şi gurile flămânde ale miilor de prizonieri? Pe ăştia am primit ordin să-i aducem în ţară la voi. I-am adus. Aşteptăm să vie ai voştri să-i ridice şi să-i îngrijească.

— Vorbeşti bine rumâneşte, bulgarule. Ai trăit la noi în ţară?

— Nu, n-am fost niciodată la voi în ţară până acum.

— Eşti rumân?

— Nu. Sunt bulgar, dar alde bâtu au fost rumâni.Trăim pe lângă Plevna.

— Cum te cheamă?

— Mihai Sperie-Vacă.

— Şi la voi în casă cum vorbiţi?

— Câteodată bulgăreşte, câteodată rumâneşte, cum ne vine mai bine la gură… Da mai mult rumâneşte vorbim.

— Şi cum se numeşte satul vostru?

— Noi îi zicem Găureni, dar bulgarii îi spun satului nostru Gavreno… Suntem mulţi bulgari care vorbim rumâneşte în Bulgaria.

— Şi noi suntem mulţi rumâni care vorbim bulgăreşte în România… Pe mine mă cheamă Stoian Velciu şi ai noştri trăiesc într-un sat de pe lângă Piteşti, de când ne ştim…Şi-n casă vorbim de obicei bulgăreşte. Aşa am apucat din 595

bătrâni…

Bulgarul Mihai Sperie-Vacă a început să vorbească

bulgăreşte cu românul Stoian Velciu…

— Seminţiile s-au amestecat mai demult, prin aceste părţi ale pământului… dar, orice limbă am vorbi, suntem oameni.

— Suntem oameni, dar ne sfâşiem mai rău decât fiarele.

— Şi trăim mai greu decât păsările cerului.

— De păsările cerului are grijă Dumnezeu.

— Pe noi ne-a uitat.

— Războiul…

— Războiul îl pornesc stăpânirile…

— Şi-l ducem noi pe umeri…

Prizonierii lungiţi sub şopron se lăsau îngrijiţi ca nişte copii mari şi neputincioşi de soldaţii nemţi. Şchiopul arunca vreascuri pe foc. Deasupra flăcărilor, scotea aburi fierbinţi gamela încărcată din nou cu cicoare şi orz prăjit şi măcinat, care, de departe, aducea a cafea.

— Hai, băieţi, să plecăm, că ne apucă seara pe aici.

— Hai să plecăm, nene Oprişor.

Când s-o apucăm spre Dunăre, m-am auzit strigat din urmă:

— Mă, tu, băiatul ăla şchiop!

Mi-am întors capul. Un prizonier care izbutise să se ridice într-o rână îmi făcea semn cu mâna.

M-am apropiat de el.

— Eu te-am chemat. Mi se pare că te cunosc. Nu eşti cumva din Omida?

— De la Omida sunt.

— Băiatul lui nenea Tudor…

— Da.

— Darie…

— Da.

— Nu m-am înşelat! Mă tot uitam la tine, de când m-ai luat din şlep la spinare şi m-ai adus aici, sub şopron.Aici mi se 596