Uitasem de mult însemnarea. Ea îmi revenise dintr-o dată în minte.

Oamenii, flori ale pământului.

Floare a pământului era Pavel, care trăgea lângă mine la lopeţi. Floare veştedă, care avea să se stingă înainte de a lega rod!

Flori ale pământului erau ţăranii desculţi şi dezbrăcaţi pe care îi lăsasem pe cheiul ud de ploaie de lângă şlepurile care aveau să-i ducă în Germania pentru cine ştie cât timp.

Flori ale pământului erau şi soldaţii bulgari care îi păzeau, rupţi şi flămânzi.

Flori ale pământului erau prizonierii pe care îi ştiam lungiţi sub un şopron pe jumătate ars şi dărâmat şi care-şi aşteptau, tăcuţi şi resemnaţi, împlinirea tristei şi amarnicei lor sorţi.

Flori ale pământului erau nemţii, care dăruiau 599

prizonierilor bolnavi şi lihniţi să soarbă cicoare caldă şi îndulcită cu ultimele lor bucăţele de zahăr, din cănuţe de tinichea cenuşie.

Floare a pământului eram şi eu, Darie, băieţandrul cârn, cu obrazul plin de pistrui, cu părul zburlit, ciufulit, care alergam spre largul lumii, într-o luntre şubredă, peDunăre.

Nu. Nu era adevărat.

Eram oameni.

Oameni care sufeream.

Oameni care ne chinuiam.

Florile nu cunosc suferinţa.

Florile nu cunosc decât înflorirea şi moartea.

— De unde ştii?

— Nu ştiu. Bănui numai.

— Vezi? Oamenii ar putea fi florile pământului. Mai e până

atunci.

— Aceasta, da, e adevărat. Mai e până atunci. Dar cât mai e până atunci?

— Nu ştiu. Depinde de oameni. Ei pot grăbi timpul…

Vântul, care bântuia înălţimile, limpezea cerul.

Soarele lumina întinderile. Din când în când se auzeau bubuituri stinse prin văzduh.

— Auzi, nene Oprişor? Sfântul Ilie tot îl mai urmăreşte pe diavol cu săgeata lui…

— Nu e sfântul Ilie. Ceea ce auzim acum nu sunt tunete.

Ascultă-le bine… Au altfel de sunet. Sunt bubuituride tun de pe frontul din Balcani. După ploaie se aud totdeauna. Stins, dar se aud…

Cu chiu, cu vai, când mergând pe mijlocul Dunării, când mai pe margine, a treia zi spre seară ne-am apropiat de ţintă.

Temându-ne să nu avem neplăceri cu nemţii din port, ne-am strecurat pe lângă mal, ca nişte făpturi ale locului, ferindu-ne pe cât puteam. Am tras binişor luntrea la ţărm, lângă

nişte stuhărişuri. Ne despărţeau numai câteva sute de paşi 600

de marginea oraşului mărunt şi ars, copleşit de salcâmi.

Câtă urâţenie ascund uneori, cu frunzişul lor verde, arborii!

Lipit de înalta coastă bulgară, nevătămat, dormita Rusciucul. La poalele lui, câteva şlepuri negre, dărăpănate, şi două vapoare care aruncau, supărate parcă, pe coşurile lor cenuşii, fuioare de fum. Lumina roşie-albăstrie, de asfinţit, se risipea pe acoperişurile de olane roşii de dincolo deDunăre. În apele vinete, se oglindeau câteva smocuri mărunte de nori roşcovani, pierdute în slăvile neclintite ale cerului.

— Iată-ne, în sfârşit ajunşi la Giurgiu, băiatule. Noi o să

ne căutăm, la vreo cunoştinţă, pe aici, pe marginea apei, culcuş, iar mâine, când s-o miji de ziuă, o s-o pornim în sus, spre casă. Tu apuc-o spre oraş şi înnoptează la un prag de om. Poate o să găseşti şi o bucată de pâine. Noi nu mai avem aproape nimic pe fundul traistei.

— Ştiu, nene Oprişor…

— Grăbeşte-te să ajungi mai curând la Bucureşti, să

împlineşti porunca boierului. Parcă-ţi spusese ca în trei zile să te şi întorci. Şi, uite, numai până aici am făcut trei zile. Nu eşti de mult, după câte ştiu, în slujba boierului nostru.

— Nu, nene Oprişor, nu sunt de mult. Abia de astăprimăvară.

— Nu te uita că vrea să pară bun. E aspru, când nu i se împlineşte dorinţa şi e ranchiunos. Nu iartă. Te izbeşte când nici nu te gândeşti.

— Da? Şi eu care credeam că e pâinea lui Dumnezeu!

Am început toţi trei să râdem.

— Dacă nu ajungi repede la Bucureşti şi dacă nu te întorci şi mai repede, cade pe noi năpasta c-am întârziat.

— N-o să cadă. O să caut să ajung cât mai repede şi să

dau scrisoarea la adresă.

601

— Poţi să încerci să mergi cu trenul, dacă vor fi umblând trenurile. Pe jos, dacă nu se va putea altfel. Bucureştii nici nu sunt prea departe, numai la trei poşte. De la un sat la altul te mai urci într-un car, într-o căruţă. Te văd mărişor şi dezgheţat. Poate că ai învăţat să te descurci în lume. Că, dacă nu ştii să te descurci, e vai şi amar de tine.

Nenea Laioş Oprişor se uita la mine cu dragoste, de parcă

i-aş fi fost fecior. Orice om, oricât ar fi el de sanchiu – şi pe câţi nu-i face viaţa sanchii, închişi la suflet şi cu zăvor la gură! – are din când în când un ceas ori o clipă în care i se încălzeşte inima. Atunci bunătatea, atâta vreme ascunsă, îi năvăleşte în ochi. Şi ochii se aprind, luceşte în ei o lumină

moale şi blândă. Se dezleagă şi fălcile. Buzele rostesc cuvinte şi graiul pe care îl ştiai aspru îl auzi deodată mătăsos…

— Câteodată se deschid şi cerurile, nu numai inima omului.