— Le merge. Vorba aceea: „Mamă!”„Ce e, măi”?„Nu-i e bine vacii noastre!”„Ce are?”„Vine tata de la câmp cu pielea ei pe ciomag!”
Iarna asta n-am folosit ogarii, nimeni nu şi-a folosit ogarii.
N-au îngăduit nemţii.
A schimbat tata pripoanele cailor. Coboară poteca spre casă cu toporul în mână.
Spaima satului a devenit de câtva timp soldatul Franţ, de la comandamentul german. E venit de curând în sat.Scurt, blond, mustăcios, şchioapătă de piciorul drept. Abăgat frica în norod. Se plimbă pe uliţa satului, de parcă ar fi întruna ameţit de băutură. Pe cine-l întâlneşte, îl loveşte cu cravaşa în obraz, pe spinare, unde nimereşte.
E necăjit tare: cinci fraţi au plecat pe front. Până acum au murit patru. El e al cincilea şi a fost rănit la picior, a rămas beteag. A nădăjduit că va fi lăsat la vatră.Se pare însă că
numărul nemţilor s-a împuţinat. A fost trimis la etape.
Îndârjit, îşi varsă necazul pe cine poate. Înjură întruna pe limba lui. Târgoveţii refugiaţi în sat, care ştiu nemţeşte, spun 470
că l-ar fi suduind până şi pe împăratul lor, care a pornit focul şi prăpădul în toată lumea. Poţi să-i crezi?…
Venind de-a lungul uliţei, îl întâlneşte pe tata. Începe să
urle, apoi se aruncă asupra lui cu cravaşa, îl apucă de umăr şi-l îmbrânceşte spre comandatură…
S-a rupt hora. Băieţii şi fetele s-au risipit ca un stol de vrăbii în care cineva ar fi tras cu praştia.
Mă smulg din grămadă şi mă iau după neamţ… îl duce la comandament pe tata. Rămân pe prispa comandamentului şi aud cum Franţ îl bate pe tata. I s-a părut neamţului că
tata a vrut să-l omoare cu toporul…
Intru înăuntru şi încerc s-o lămuresc pe cârnăţăreasă.
Cârnăţăreasă îl lămureşte pe neamţ. Îi vine greu să
creadă că n-are niciun motiv să lovească.
Cu faţa însângerată, tata s-a apropiat de cârnăţăreasă, o roagă:
— Scapă-mă, coană Miţo. Am să-ţi aduc o gâscă.
— Două să-mi aduci…
— Două o să-ţi aduc…
Cârnăţăreasa se aşeză între tata şi neamţ. Îi turuie gura.
Până la urmă, neamţul se moaie. Ne face semn să
plecăm.
Plecăm. Tata înainte, eu după el.
Nunta s-a spart. Au rămas numai doi-trei vecini. Frate-meu Ion, de ciudă, a deşertat pe gât câteva ulcele de ţuică.
I s-a aprins faţa. Ochii îi sticlesc ca unui lup. Se plimbă
prin odaie, furios.
— Mă duc să-l omor!
Un potop de înjurături îi năvăleşte pe gură.
— Mai bine te-ai potoli, îi spune tata. Ai putea să loveşti unul-doi din ei, apoi nemţii te-ar împuşca. Cu ce ne-am alege…
Îşi spală obrazul de sânge şi peste rănile adânci mama îi presară făină.
471
Au plecat vecinii. Am rămas singuri. Ne culcăm în odaie.
Frate-meu şi-a pregătit culcuşul cu mireasa în tindă.
Să le fie de bine!
De ferestre s-au lipit spinările de întuneric ale nopţii.
Noaptea e neagră, deasă, s-o tai cu cuţitul.
A doua zi dimineaţă, soldatul Franţ a intrat în curtea noastră. Ogarii stăteau în bătătură, zgribuliţi pe un maldăr de paie. S-a apropiat de ei şi i-a împuşcat cu pistolul.
Am ieşit pe prispă. Ogarii mai zvâcneau din picioare.Tata, frate-meu Ion tremurau, gata să-i sară neamţului în spinare.
