Câteodată avem noroc şi ne întoarcem acasă cu doi-trei iepuri la spinare. Uneori venim cum am plecat, cu mâinile goale, fluierând a pagubă.
Iepurele ţâşneşte toamna dintre ierburi uscate, galbene ca şi blana lui, o ia la goană în salturi. Ogarii îi apucă urma, îl alungă, îl ajung, îl încolţesc, îl prind de ceafă.Noi, călări, ne ţinem de ogari. Descălecăm, le smulgem iepurele muşcat de moarte, îl aruncăm în traistă. Plecăm mai departe cu ogarii trufaşi, sprinteni. Vânătoarea de iepuri cu ogarii, iarna pe zăpadă, e mai frumoasă. Câmpul, tot alb, până la marginea zării. Cerul limpede, de sticlă albastră. Soarele – soare cu dinţi – muşcă. Iepurii sar atunci dintre răzoare. Dacă sunt graşi, grei, picioarele li se afundă în zăpada moale ca puful.
Nu pot alerga în voie, uşor îi prindem.
S-a iscat o zi caldă în miez de iarnă, picură streşinile, spre ziuă plouă, burează, apoi dintr-o dată se schimbă vântul, bate cu îngheţ, se prinde polei pe arbori, pe poteci, încălecăm şi plecăm pe câmp, cât mai departe de sat, cu ogarii, la vânătoare de dropii. Grase, ca aripile prinse în pojghiţă de gheaţă, dropiile nu pot zbura, fug ce fug, le ajung ogarii. Trei zile mâncăm dintr-o singură dropie –când izbutim s-o vânăm… Sunt rare dropiile. Mai rari lupii, care n-au loc unde să-şi aciuieze culcuşul şi puii. Pământul e arat, 466
muncit. Au rămas zăvoaie pe Dunăre şi Olt, şi-o palmă de pădure la Adâncata. Au pierit şi vultanii.Au rămas ulii, ereţii. Vulpi mai sunt câteva în râpa de laBăneasa, din care izvorăsc trei fire reci de apă, cleştar…Vulpea încearcă
uneori noaptea coteţele, dacă n-o simţ câinii. În râpă, frate-meu Ion a prins o dată o vulpe cuAvendrea. Păşteam caii pe mirişti. Ne-am dus pe înserat să-i adăpăm la cişmea. Malul aproape drept e plin de găuri, de vizuini. Am văzut cum s-a strecurat prin ierburi şi s-a tras în adânc, într-o vizuină, vulpea cu coada roşie-flacără.
— Rămâneţi voi aici, la pândă, ne-a spus Avendrea.Eu mă reped până acasă.
A plecat călare şi îndată s-a şi întors cu un şir de ardei iuţi. Am adunat buruieni şi balegi uscate, am aprins foc la gura vizuinii. Am aruncat ardeiul în foc. Fumul, gros şi înecăcios, a început a pătrunde în gaura adâncă, a ajuns la nasul vulpii. A răbdat ce-a răbdat vulpea, a scheunat, s-a repezit chefnind spre ieşire. O aşteptam cu bâtele, ridicate. Am doborât-o… Pielea i-a vândut-o Avendrea la oraş, în zi de târg… O fi făcut din pielea vulpii, un meşter, guler de palton ori manşon…
Orăşenii care au năpădit satul, de când a izbucnit războiul şi au căzut în mijlocul Turnului câteva obuze zvârlite de pe vasele austriece de pe Dunăre, poartă
paltoane cu guler de miel ori de vulpe. Nevestele lor folosesc, să nu le îngheţe mâinile, manşoane de vulpe. Câte femei cu manşon, câte gulere cu blană, atâtea vulpi prinse, ucise, jupuite… Nu e de mirare că sunt rare vulpile.
Refugiaţii se ţin landră pe uliţele satului, se strâng la primărie, stau cu orele tolăniţi pe scaune în cârciumă, în cafeneaua ţaţei Lenea, unde joacă cărţi pe parale. Ninge şi trebuiesc desfundate drumurile de zăpadă. Dezbrăcaţi, luaţi la corvoadă, le desfundă. S-a umplut, ochi, tăietura, 467
de nămeţi. S-au oprit trenurile. Satul primeşte ordin să iasă
cu lopeţile să desfunde linia ferată, să poată umbla iarăşi trenul. Iese satul şi limpezeşte linia.
— Pe orăşeni de ce nu-i scoateţi la corvoadă, primarule?
— Cum o să-i scoatem? Orăşenii sunt orăşeni…Oameni subţiri, nu pot să care sacul în spinare, nu ştiu să umble cu lopata.
— Să mănânce ştiu…
Au început a-i urî sătenii pe refugiaţi. Pălăvrăgesc întruna.
Înainte spuneau că nemţii nu vor intra niciodată în ţară.
Acum susţin dimpotrivă, că niciodată nemţii nu ne vor mai părăsi ţara, că nimeni nu va putea să-i înfrângă…
468
Ascultăm, ridicăm din umeri. Moşu-meu Burdulea a îmbătrânit de tot. Are treizeci şi ceva de nepoţi şi strănepoţi pe front. Vede bine. Aude încă bine. Se sprijină
în toiag când merge. Tot se mai leagă cu glume de fete, de muieri… La primărie, nu-l mai rabdă inima, se amestecă în vorbă:
— Într-o noapte au să plece nemţii. O să-i vedem seara patrulând prin sat şi dimineaţa o să ne pomenim fără ei.
N-o să le ducem dorul.
În locul lui Alistar Mânzu, plecat în Moldova – nu ştie nimeni dacă a ajuns ori n-a ajuns cu zile până acolo – a venit alt subprefect, unul Mitiţă Bosoancă, mărunt, ciupit de vărsat, crăcănat. A fost ofiţer, l-au prins nemţii, l-au ţinut în lagăr, l-au făcut să treacă de partea lor. E de prin Turnu, fecior de negustoraş stămbar.Le spune oamenilor:
— Sunt tari nemţii, măi oameni, sunt tari. Au să
cucerească toate ţările. E bine să ne dăm cu ei, să fim prieteni cu ei, una cu ei…
— Aşa cum e una calul cu călăreţul, spune râzând moşu-meu Burdulea. Noi calul, neamţul călăreţul… Noi dedesubt, neamţul deasupra. Asta o să meargă un timp.O
să zvâcnească o dată calul şi-o să-l arunce pe călăreţ în şanţ să-şi rupă gâtul. Cine erau mai tari ca turcii!…I-au alungat creştinii până dincolo de Balcani… Ehei!…Nu ţine mult nici puterea neamţului!…
— Atunci – se amestecă în vorbă Lambe Rigopol, învăţător de oraş, refugiat în sat – erau în putere ruşii.Acum ruşii s-au răsculat, l-au dat jos pe ţar, nu mai vor să lupte soldaţii. Cer pământul boierilor… Au făcut revoluţie…
— Apăi, bine au făcut. S-or fi săturat şi ei de război şi de asuprire…
Ciungul din cătun a vorbit aşa. Mâneca goală îi atârnă
moale.
469
Subprefectul se supără:
— Dumitale ţi s-a urât cu binele? Aş putea să te închid…
— Cu asta n-o să potoleşti revoluţia din Rusia, domnule subprefect…
Oamenii au aflat că dincolo de hotarele Moldovei fierbe, cât e Rusia de mare, revoluţia, că împăratul a fost doborât de pe tronul lui de aur şi că revoluţia se întinde, că boierii fug… Au aflat şi aşteaptă să vadă ce-o să se petreacă mai departe.
Deocamdată îi văd pe nemţi îngrijoraţi, sleiţi. Soldaţii care trec spre frontul din Moldova sunt din ce în ce ori prea bătrâni, ori prea tineri. Mereu trec spre front soldaţi mai bătrâni decât bătrânii, mai tineri decât tinerii care au avut acelaşi drum cu o săptămână în urmă…
— Le merge bine nemţilor?
