părea că te cunosc… Aici mă îndoiam…
Îi priveam chipul de ceară, barba mare, mustăţile, sprâncenele, ochii stinşi. Nu ştiam de unde să-l iau. Omul văzuse nedumerirea mea. A încercat un zâmbet. N-a izbutit.
— Văd că nu mă cunoşti. M-a schimbat războiul, lagărul…
— Caut să-mi aduc aminte şi nu pot…
— Sunt Dragomir, feciorul cel mai mic al lui TăchiţăGăbunea de la Mândra. Suntem veri buni.
— Nene Dragomire…
I-am mângâiat mâinile cu unghii mari, vinete. Erau aşa de străvezii mâinile, că n-am cutezat să i le ating.
— M-am schimbat într-adevăr mult, Darie?
— Te-ai schimbat, nene Dragomire…
Ultima dată îl văzusem cu trei ani în urmă, la nunta lui.
Pe atunci era ca un brad… înalt… Vânjos… Cu toată
lumina soarelui şi a vieţii în ochi. Aveam acum, în faţa mea, o grămadă de zdrenţe, sub care mai bătea inima…
— Războiul… Lagărul… Nu ştii ce mai e pe la noi, pe la Mândra?… Pe la mine pe-acasă. Nevasta… Copilul…L-am lăsat la pieptul Ioanei…
Nu ştiam nimic. Am minţit.
— Sunt sănătoşi toţi, nene Dragomire. Sunt sănătoşi şi te aşteaptă să te întorci…
O luminiţă a licărit o clipă în ochii sticloşi şi întunecaţi ai omului…
— M-oi face şi eu sănătos şi-oi ajunge acasă, vereDarie…
— Negreşit, nene Dragomire…
Nădejdea îl însufleţeşte. Dar n-are pic de sânge în obraz, sau, dacă are, sângele lui e galben-alburiu ca al celor care, după o lungă bolire, trag să moară…
— Unde ai căzut prizonier, nene Dragomire?
— La Turtucaia… Ce măcel a mai fost şi acolo… Omână
597
de oameni am mai scăpat… Am fost rănit la cap…M-am vindecat… O să mă fac bine…
Pe urmă s-a mirat:
— Ce cauţi pe aici?
— Mă duc la Bucureşti.
— Te întorci?
L-am minţit pentru a doua oară:
— Peste câteva zile.
— Şi te duci la Omida?
— Da.
— Dacă ajungi înaintea mea, trimite vorbă ţaică-tiIoana şi la alde taica. Să le spui că m-ai văzut şi că o să mă întorc şi eu curând acasă. Sănătos o să mă întorc.
— Da, nene Dragomire.
Mi-am luat bună ziua de la văru-meu Dragomir. Ştiam că
n-am să-l mai văd. Dacă mai avea două-trei zile de trăit.
Dinspre vamă, veneau spre şopron câţiva oameni cu tărgi să ridice bolnavii, să-i ducă la spitalul orăşelului.
— Hai, Darie…
— Vin îndată, nene Oprişor…
Cu mâinile făcute căuş, am golit luntrea de apa care se adunase pe fund în timpul ploii. Apoi ne-am urcat toţi trei, am dezlegat-o şi am pornit mai departe pe Dunăre în jos.
Văzduhul, după ploaie, era mai limpede şi apele luceau în soare ca argintul-viu.
Noi rămăsesem tăcuţi şi trişti. Chipurile scofâlcite, trupurile topite şi acoperite cu zdrenţe mucede ale celor treizeci şi doi de prizonieri români lăsaţi bolnavi, la umbră, sub şopron, ne urmăreau cu privirile lor aproape stinse.
Într-o vreme în care căutasem să aflu cât mai multe despre glob şi despre oameni, citisem şi o sumedenie de cărţi cu privire la soare şi la lună, la planete şi la nesfârşite universuri de stele de foc, care rătăcesc prin spaţii fără
margini. Un învăţat, care îmbătrânise cu ochii pe cer, 598
susţinea că numai pe pământ se află viaţă, că numai pe această planetă uşor turtită la poli vieţuiesc oameni.
Bătrânul învăţat, care îşi scălda în fiecare noapte privirile în frumuseţile cerului, susţinea, într-un acces de lirism şi încântare, că pământul şi luna, soarele şi stelele, tot ce se vede şi tot ce încă nu se vede, au fost făurite de o putere fără seamăn de mare pentru om, pentru ca omul să
vieţuiască şi să se bucure şi să fie fericit. El mai spunea că
pământul este grădina înflorită a universului şi că în această minunată grădină omul este cea mai frumoasă
floare. Oamenii sunt florile pământului, încheia el. O mână
– n-am ştiut niciodată a cui a fost, dar cartea o luasem din rafturile vărului meu Iancu Brătescu, pictorul şi fierarul care murise în primele zile ale războiului pe front – notase pe marginea filei cu creionul:
„Oamenii ar putea fi florile pământului. Şi, negreşit, vor fiîntr-o zi florile pământului. Mai e până atunci…”
