mănânce.

Rămânând mereu zgribuliţi, ciuciţi şi închişi în ei, ţăranii, văzându-i pe nemţi înfulecând, au cotrobăit prin traistele lor vărgate şi-au prins a îmbuca din codrii de mămăligă cu care veniseră la spinare cine ştie de unde. Pe codrii de mămăligă

presărau puţină sare şi ardei roşu, pisat. Mâncau cu poftă.

Unul ne-a întrebat:

— Veţi fi călătorit ca şi noi. Nu ospătaţi?

590

Ne-a întins o parte din mămăliga lui galbenă, cu coajă

groasă, tare.

— Mulţumim. Avem mâncarea noastră în luntre. Abia ieri am plecat de acasă şi nu ne ducem departe.

— Nu mergeţi departe! Pe vremea asta ştii când pleci de acasă, dar nu ştii niciodată când te întorci, nici dacă te mai întorci. Nouă ne-a spus primarul c-o să ducem vitele astea până la Dunăre şi că pe urmă o să ne întoarcem la casele noastre. Aici ni s-a dat altă poruncă: să îmbarcăm vitele în şlepuri şi să le însoţim, pe Dunăre, până în Germania. Cine ştie ce ni s-o mai întâmpla pe drum şi cine ştie dacă ne-om mai vedea nevestele şi copiii?! I-am lăsat acasă flămânzi. Pe la noi nu s-a făcut estimp bucate şi ce se mai găsea pe la casa rumânului, rămas din anii trecuţi, au adunat nemţii. Ne-au luat şi vitişoarele din bătătură.Ne-au lăsat flămânzi şi goi, muritori de foame…

— Asta s-a întâmplat în toată ţara cotropită. Războiul…

— Aşa spun toţi: războiul! Dar cine a făcut războiul şi de ce l-a făcut? Vezi, frate, asta e!

Prin perdeaua ploii – care se subţia şi se îndepărta spre apus, cu tunetele ei care abia se mai auzeau, rare ca tunurile într-un depărtat sfârşit de bătălie, cu fulgere care abia mai licăreau la orizont – străbătea Dunărea pieziş, dinspre Şiştov spre Zimnicea, fluierând întruna scurt şi răguşit, un vaporaş bulgăresc.

Până să ajungă la mal, a încetat ploaia. În fâşia albastră

de cer, dezgolită de nori, a strălucit, mai aprins parcă şi mai fierbinte, soarele.

Ne-am grăbit să ieşim de sub şopronul şubred, care sta gata să se prăbuşească peste noi la o năvală mai puternică

a vântului, şi să ne uscăm, aşa îmbrăcaţi cum eram, straiele ude în care dârdâisem mai bine de un ceas. Nu totdeauna ploile de vară sunt calde.

Vaporaşul bulgăresc, cu vopseaua neagră crăpată şi 591

cojită, şi-a oprit ţăcănitul roţilor late, cu lopeţi, şi s-a lipit de cheiul lung şi mărunt de bolovani. Pe podul de scânduri, întins cu silă de nişte pricăjiţi slujitori ai portului, s-a arătat întâi un ofiţer neamţ. Avea obrazul roşu şi bucălat. Cizmele îi erau lustruite de ţi-ai fi putut răsuci mustaţa în ele – dacă

purtai cumva mustaţă şi voiai să ţi-oi răsuceşti –şi hainele cenuşii, călcate, ca scoase atunci din cutie. Pieptul îi era plin de decoraţii, iar mersul şi privea trufaşe, de stăpân. În urma lui păşeau, sfioşi şi slugarnici, doi soldaţi tineri. Unul purta pe obrazul stâng semnul mai vechi al unei tăieturi adânci.

Ofiţerul şi soldaţii s-au îndreptat spre casa, şi ea în parte arsă şi dărâmată, a căpităniei portului.Ne uitam după ei, când ne-am auzit strigaţi de pe vas:

— Măi, rumânilor, voi de pe mal, veniţi şi ajutaţi-ne să

dăm jos nişte prizonieri bolnavi. Sunt mămăligari de-ai voştri…

Am întors capetele spre cel care ne vorbea. Era un soldat.

Bulgar, mărunt, îndesat, cu faţa oacheşă şi cu sprâncenele mari, negre. Capela lui avea văcălia turtită, banderola roşie decolorată, şi viziera, ruptă la cotor, atârna deasupra feţei ca o mică aripă frântă. Tunica, peticită şi murdară, lăsa să

spânzure o mânecă goală. Pantalonii îngăduiau să se vadă

genunchii goi. Labele picioarelor erau înfăşurate în obiele şi încălţate în opinci. Pe umărul drept, soldatul bulgar purta o puşcă mare, veche, cum avuseseră turcii în războiul din 1877. Cureaua fusese înlocuită cu o sfoară groasă, cu noduri.

În spatele soldatului care ne vorbea şi care aştepta să ne urcăm pe vas şi să ajutăm la debarcarea prizonierilor bolnavi, se mai aflau cinci-şase soldaţi bulgari, tot atât de zdrenţăroşi. Păreau nişte moşnegi. Poate că şi erau moşnegi.

Tinereţea şi maturitatea le-o mâncaseră războaiele care, în Balcani, se ţinuseră lanţ.

— Hai, bre, veniţi! Ce mai aşteptaţi, că doar n-oţi fi vrând 592

să vă poftesc cu muzică. N-am muzică, mă, rumânilor…

A început să zâmbească, dar zâmbetul i s-a stins numaidecât pe buzele uscate şi plesnite de vânt. A mai adăugat:

— Veniţi, sunt rumâni de-ai voştri…

— Hai, băieţi, să le dăm o mână de ajutor.

— Hai, nene Oprişor.

S-au urcat pe vas odată cu noi şi ceilalţi ţărani dezbrăcaţi de sub şopron.

— Sunt rumâni de-ai noştri. Am veni să ajutăm şi dacă

n-ar fi de-ai noştri. Prizonierul e prizonier, om căzut în nenorocire, bulgarule!

— Aşa e, mă, rumânule!

Am coborât unul câte unul pe o scară întortocheată, de fier, într-o încăpere ovală.

Culcaţi pe duşumeaua goală, înghesuiţi unul într-altul, de parcă ar fi vrut să se încălzească în înăbuşitoarea odaie plutitoare care duhnea, zăceau vreo treizeci de soldaţi.

Numai pielea şi oasele rămăseseră din ei.. Pielea şi oasele…

Şi ochii care abia mai sclipeau, ca nişte mici luminiţe gata să se stingă. Din uniformele de altădată rămăseseră pe trupurile lor numai zdrenţe putrede.

Ne lipiserăm, cei şapte-opt oameni câţi coborâserăm acolo, de pereţii de scânduri. Ochii ni se măriseră de uimire şi buzele începuseră să ne tremure de milă. Noi ne uitamla bolnavi, şi bolnavii se uitau la noi cu ochii lor aproape stinşi. A grăit unul, cu glas de pe altă lume:

— Am ajuns în ţară, fraţilor?

— Da, aţi ajuns în ţară.

— La Zimnicea.

— Acum, am putea să şi murim…

— Dac-aţi ajuns voi până aici, apăi n-o să muriţi.

— Ne-am stins de foame… Ne-am hrănit cu ierburi şi cu coajă de copac. În munţii Bulgariei…