La cârciuma lui Buciuc, notarul, primarul, consilierii comunali beau şi petrec. Băutura o plătesc scutiţii de corvoadă. Îşi află drum pe acolo şi răstoarnă câteva pahare pe gât şi Rudolf Burger.
Primăvară. Ne apropiem de Paşte. Frate-meu Ion aduce în casă o veste. I-a spus-o întâi mamei.
Ce lucruri se mai petrec la noi în casă!
Suntem unsprezece copii: doi ai tatii cu nevasta lui dintâi; doi – frate-meu Ion şi soră-mea Evanghelina – ai mamei, de la bărbatul ei dintâi. Ceilalţi am venit pe lume unul după
altul şi suntem copii buni ai amândurora.Totuşi, de câte ori se vorbeşte de frate-meu Gheorghe ori de soră-mea Leana –
de frate-meu Gheorghe, care a plecat de mic la învăţătură, şi de Leana, care trăieşte peste drum de noi, în casa Rimoantei
–mama spune:copiii lui tat-tu. Iar când vorbeşte de frate-meu Ion şi soră-mea Evanghelina, nu uită să rostească –
apăsat –copiii mei.
O întrebăm:
— Numai ei sunt copiii tăi, mamă? Noi ai cui suntem?
— Voi mai sunteţi şi ai lui tat-tu.
462
Se supără câteodată tata, ca omul. Mama îl ameninţă:
— O să crească băiatul meu mare, o să-l însor şi o să mă
duc la el… Te las. Vă las.
Dintre câţi băieţi a născut mama, se pare că numai pe frate-meu Ion îl socoteşte băiatul ei – băiatul ei la care, când nu s-o mai putea înţelege cu tata, are să se mute cu aşternutul să-şi trăiască zilele din urmă…
Se gândeşte la asta în ceasurile ei de necaz, în zilele ei de adâncă mâhnire. Şi iată sorocul acesta, al căsătoriei lui frate-meu, a venit.
— Cu cine vrei să te însori?
— Mi-am găsit o fată, la Stănicuţ.
Mamei nu-i place răspunsul. De ani de zile mama se gândeşte să-l însoare pe frate-meu Ion cu o fată din vecini care are pământ, cu a lui Iancu Ban, cu onănăita.
Toate mamele din sat se gândesc să găsească pentru băieţii lor mirese cu pământ. Dar puţine fete au pământ şi băieţii tare sunt mulţi. Şi nu ştiu cum se face că pământ au numai urâtele.
Frate-meu nici nu vrea să audă.
— Pe cine vrei să iei? Pe a lui Ban?
— E buzată, nu-mi place.
— Dar cum e fata cu care vrei să te însori?
— Ai s-o vezi.
— A cui e?
— A lui Stănică Saftu din Sârbie.
Stănicuţul e sat nou, ceva mai sus de Omida, pe Călmăţui, jumătate locuit de români, jumătate de sârbi.
Când s-a pus vatra satului au venit, de undeva, de peste Dunăre, şi sârbi.
Oameni mărunţi de statură, negricioşi, sârbii nu şi-au părăsit încă portul lor. La început nu cunoşteau o boabă
româneşte, pe urmă au învăţat. Acum vorbesc ca românii.
Nici nu-i cunoşti, decât după port. Între ei vorbesc tot 463
sârbeşte.
S-au păstrat mult timp sârbi, nu s-au amestecat cu românii. Cu timpul, sârboaicele au început a se mărita cu băieţi de români. Românii îşi caută mirese în Sârbie.
— Cât pământ are?
— Eu ştiu? Trebuie să vă duceţi voi să aflaţi.
— E frumoasă?
— Mie-mi place.
Frate-meu Ion e înalt, subţire ca un şarpe, cu faţa uscăţivă, ochi negri, adânci. Poartă şi mustaţă frate-meuIon, o mustaţă subţire lipită de buză, şi-i place să-i răsucească
