părinţii, moşii şi strămoşii care fuseseră prin lege domnească

prinşi de un petec îngust de pământ şi siliţi să-l muncească

veacuri de-a rândul, din tată în fiu, aşa cum prin gura mea, 586

mai curând înrăită decât rea, dar dârză şi deopotrivă de îndârjită, voiau să-şi ţipe suferinţele pe care le înduraseră

şi nădejdile pe care nu apucaseră să şi le vadă împlinite…

Dorul acesta de ducă, înăbuşit, strivit, mă alunga mereu pe drumuri. Eram înciudat că din când în când mă trăgea îndărăt – către locul meu de naştere, către ţărână pe care o călcam, în care mă jucaseră şi în care se topiseră, ca iarba câmpului, străbunii mei – cu putere, o aţă nevăzută. Mă

hotărâsem să nu mă mai las tras îndărăt. De aceea poate mi se păruse, atunci când luntrea începuse să alerge cu mine pe Dunăre, în jos, că nu spre Giurgiu mă poartă, ci spre lumea largă. De aceea poate mi se păruse că Dunărea aleargă odată cu mine, printre maluri verzi şi ostroave pline de mireasmă de miez de vară, spre un liman înflorit, spre limanul viitorului…

Au tăcut de mult şi buhaii osteniţi, şi broaştele. Au tăcut şi privighetorile. S-au potolit, amorţiţi de răcoare, guşterii.

Şi-au oprit mersul repede, şi cotit pe după vrejuri şi ierburi, şopârlele pământii. Luna s-a aşezat, acum iarăşi albă ca varul, pe muchea câmpului, spre apus. Pare o corabie imensă de hârtie, pe care apele nopţii în destrămare au aruncat-o pe un mal nisipos…

Cercul a început a se albi spre răsărit.

Numai Dunărea, neostenită, curge mereu şuşotind. Ca astă-noapte. Ca aseară. Ca acum o sută de ani. Ca acum o mie de ani. Ca acum mii şi mii de ani în urmă, când şi-a croit, rozând pământ şi piatră, pentru întâia oară, drum larg printre aceste maluri…

Mi-am acoperit faţa cu pălăria..:

Şi n-am mai ştiut nimic…

Dar greu doarme băiatul ăsta, Pavele! Trage-l de mână să

se trezească o dată.

M-am ridicat şi m-am întins cât eram de lung. Mi-au trosnit oasele.

587

— Da, nene Oprişor, am somnul cam greu…

Ne-am strâns catrafusele.

Ne-am urcat în luntre şi am plecat.

Răsare soarele.

Ne întâlnim iarăşi cu vapoare care trag după ele şiruri de şlepuri negre, pântecoase. Valuri mari vin dinspre mijlocul Dunării spre noi. Luntrea saltă şi se clatină ca o coajă de nucă. Un neamţ cu barbă roşie de pe puntea unui şlep din convoi holbează ochii la noi, ne întoarce spatele, intră într-o cabină şi apare ţinând în mână o lunetă. O pune la ochi şi ne priveşte. Ne vede ca şi cum am fi la un pas de el. Scot limba la neamţ, apoi îi dau cu tifla. Neamţul cu barba roşie lasă luneta în jos, scoate un pistol din buzunar şi trage.

Câteva gloanţe şuieră pe lângă urechile noastre.Plescăie apa.

Le-a înghiţit Dunărea. Neamţul cu barbă roşie râde să se prăpădească. Niciunul dintre noi nu ne-am sfiit.

— Dracu te-a pus să-i dai cu tifla? Putea să ne împuşte.

— Nu putea. Şlepul e departe. Era greu să ne nimerească.

— Ne putea nimeri din întâmplare. Câte nu s-au văzut…

Cum în depărtare se zăreau alte vapoare urcând din greu în susul Dunării, nenea Laioş Oprişor a cârmit luntrea să

meargă pe lângă ţărm.

— Dacă o să ne tot întâlnim cu vapoare nemţeşti şi o să

mergem mereu pe lângă mal, nici astă-seară nu ajungem la Giurgiu…

— Nu face nimic, nene Oprişor, o să ajungem mâine seară, dar de ajuns tot o să ajungem…

— Apăi asta aşa e… Numai că mâine nu e azi…

Înainte de prânz, a început să bată vântul şi pe cer au prins a se buluci nori întunecaţi. Nu s-a mai văzut soarele.Dunărea s-a învolburat, s-a încreţit, s-a înnegrit şi crestele talazurilor au înflorit spumă albă.

— Înfige mai vârtos lopeţile în apă, Pavele, să ajungem mai curând la un adăpost, că se apropie ploaie mare.

588

Pe malul bulgăresc s-a arătat, ca într-o ceaţă, căţărat pe coastă, Şiştovul. În faţă, pe malul de care eram aproape, au ieşit la iveală casele cu acoperişurile arse aleZimnicei.

— Pe aici au trecut armatele nemţeşti Dunărea. Au avut loc câteva lupte cu rezerviştii noştri. Nemţii, mânioşi de pierderi, au ars oraşul, cum făceau altădată păgânii. Au murit în oraş şi oameni neînarmaţi…

Printre nori umbla, cu caii şi cu carul lui de foc, sfântulIlie. Cerul duduia şi trosnea din toate încheieturile, ca un coviltir vechi, cuprins de flăcări. Fulgere lungi şi subţiri, de culoarea fierului înroşit, brăzdau văzduhul.

— E furios rău sfântul. Îl caută pe diavol să-l atingă cu săgeata…

— Nu cumva, de frică, diavolul s-o fi ascuns în luntrea noastră, nene Oprişor?

— Da de ce în luntrea noastră şi nu în şlepurile neamţului cu barbă roşie?

Până să ajungem la malul de piatră, până să priponim luntrea, până să alergăm să ne adăpostim sub un şopron pe jumătate dărâmat, ploaia ne-a şi făcut ciuciulete.

Fumega pe aproape coşul unui vapor vechi. Câteva şlepuri goale îşi aşteptau încărcătura: ciurde de boi şi vaci, prăpădenie de oi, închise ceva mai departe în ocoale.Ploaia cădea repede, rece şi nemiloasă, peste această sumedenie de vite trudite de drum şi de nemâncare. Ţăranii care aduseseră aceste vite de departe, pe drumuri de câmp, se aciuaseră şi ei într-un colţ al şopronului, desculţi, cu cămăşile rupte, negre şi nespălate de săptămâni, cu obrajii osoşi topiţi de foame şi cu ochii pierduţi, duşi, abia licărind în fundul capului. Se aşezaseră pe vine şi priveau tăcuţi apele Dunării pe care le băteau de sus miile de bice ale ploii năprasnice.

Erau oameni din părţile de sus ale câmpiei muntene, după cum îi arătau resturile de straie pe care le purtau, 589

pălăriile şi cojoacele pe care şi le aruncaseră pe umeri.Poate că ei ajunseră pentru întâia oară în viaţa lor aici, laDunăre.

Se minunau de atâta puhoi de ape turburi! Şi se gândeau la colibele lor şi la cei lăsaţi în acele colibe, cu un găvan de mălai muced pe fundul sacului de pe laviţă…

Lângă ţărani, se chirciseră pe raniţe, ca pe nişte scăunaşe, patru soldaţi nemţi, şi ei oameni mai aproape de bătrâneţe decât de anii tineri. Erau însoţitorii cârdurilor de vite şi ai ţăranilor paznici. Drumurile lungi şi prăfoase, de câmp, pe timp de vară, îi istoviseră şi pe ei, ostaşi obişnuiţi de ani cu toate ostenelile şi ticăloşiile războiului. Purtau mustăţi lungi, stufoase, şi bărbile neîngrijite le crescuseră mari. Aveau toţi ochi neobişnuit de albaştri.

Al cincilea soldat neamţ, aproape un băieţandru, târând după el un picior şchiop, adunase de sub şopron aşchii, resturi de scânduri, găteje rămase pe aici de cine ştie când şi înjghebase un foc deasupra cărui atârnase o gamelă în care începuse să fiarbă zeama neagră şi amară a băuturii de orz…

M-am uitat la ei de aproape, cu sporită băgare de seamă, iscoditor chiar. Dacă le puneai deoparte armele, centiroanele şi cartuşierele, nu mai rămânea la ei nimic războinic. Păreau scârbiţi de slujba pe care erau siliţi s-o facă şi de viaţa pe care o duceau ei, învingătorii, pe străine meleaguri, printre străinii biruiţi, al căror grai nu-l pricepeau. Când fiertura a dat în clocot, şi-au umplut cănile lor de tinichea cenuşie, au scos din răniţi pâini negre ca pământul şi-au început să