— Cum se deschid cerurile?

— De la răsărit şi până la apus, bolta senină a cerului se desface în două. O margine se depărtează de cealaltă şi atunci oamenii fără păcate văd îngerii zburând prin grădinile raiului şi-i aud cum cântă din trâmbiţele lor de aur.

Şi în mijlocul unor nori de argint o văd şezând pe tron de aur pe însăşi Maica Domnului. Asta ţine câteva clipe. Pe urmă, cerurile se închid la loc.

— Dar sunt oameni fără păcat pe lume?

— Nu prea sunt, Darie.

— Bunico, tu ai văzut vreodată cerul deschizându-se?

— Eu sunt muiere rea, încărcată de păcate, ca salcia de omizi. Numai de câte ori te-am drăcuit şi te-am atins cu nuiaua pe tine…

Sălciile din grădina mare a bunicului n-aveau omizi.Avea omizi salcia bătrână din faţa casei noastre, de laOmida –

nişte omizi mari, verzi, cu puncte cât gămălia acului, roşii, cafenii, albăstrii pe spinare. Dacă aş fi trăit mai îndelung 602

lângă aspra-mi bunică de la Cârlomanu, poate că aş fi văzut şi în ochii ei mari şi duri un sâmbure de lumină, poate că aş fi ajuns să aud, o clipă măcar, cum glasul ei devine catifelat…

Mai bine că n-am trăit! Mai bine! Căci mai târziu s-au petrecut acolo grozăvii…

Când simt că sunt gata să mă înduioşez, să cad în dulcegării, se trezeşte în mine firea bunicii. Mă îmbăţoşez şi caut să mă arăt de piatră.

— Nu lăsa să ţi se strecoare oameni răi în suflet…

— Trece o vreme până bagi de seamă care oameni sunt buni, care oameni sunt răi. Câteodată nu-ţi ajunge o viaţă…

Cu priviri bune mă învăluia şi Pavel. Eram cât pe-aci să-mi smiorcăi nasul. Ca să nu le arăt că sunt cumva dintre aceia care ce au în guşă au şi-n căpuşă, m-am îndreptat de mijloc, am ridicat fruntea şi, ocolindu-le privirile, le-am spus:

— Rămâneţi cu bine…

— Mergi cu bine, Darie, băiatule…

Pavel, supărat de nepăsarea mea, n-a rostit niciun cuvânt.

Am pornit-o, şontâc, şontâc, către oraşul cu ziduri negre şi arse.

Dunărea rămăsese în urmă, pe dreapta. Nu-i mai auzeam clipocitul uşor cu care urechile mele se obişnuiseră trei zile de-a rândul şi mă simţeam singur –

cum şi eram – şi adânc mâhnit. Vedeam cum amurgul pe sfârşite arunca pe apele ei turburi pete mari, roşii ca sângele. O! Dacă ochii noştri n-ar întâlni cât vieţuim decât roşul de sânge pe care-l aruncă pe ape soarele, atunci când răsare, ori atunci când asfinţeşte! Dar noi prindem în priviri mereu şi mereu sânge adevărat, sânge omenesc!

Războaiele, câte au fost şi pe unde au fost, au amestecat 603

ţărână pământului cu sânge, şi câte războaie n-au fost de-a lungul acestei Dunări, veche de când lumea, purtate de oameni! Şi câte răscoale!

— La una şi eu am fost martor şi, dacă se-ntâmpla să fiu ceva mai mărişor, poate şi părtaş aş fi fost, poate şi vărsător de sânge.

— Şi ţi-ar fi părut rău?

— Nu. Când eşti scuipat şi bătut, pus cu anasâna la muncă şi cazne, poţi să rabzi până la sfârşit, să nu ridici bâta şi să nu dai la cap? Poţi să nu scoţi cuţitul şi să-l înfigi între coastele acoperi-te cu osânză şi cu veşmânt bogat ale boierului care nu cunoaşte nici omenia, nici mila? De mirare nu e că uneori desculţii, înfrângând orice teamă, se ridică

dârzi, cu furci şi topoare, fac zurbă şi pârjol pe la conace, ci că asemenea răbufniri ale mâniei adunate în cuprinsul inimii se iscă numai din timp în timp şi prea rar.

Sărăcimea satelor şi a oraşelor a fost împotriva războiului din 1913 cu vecinii de peste Dunăre, cu bulgarii. Ea şi-a înclinat totuşi capul sub loviturile jandarmilor şi s-a dus la război, împlinind silnic porunca stăpânirii.

— Ce căutăm noi în Bulgaria?

— Să luăm Silistra.

— Ce e Silistra?

— Un oraş.

— Trăiesc români la Silistra?

— Nu, bulgari trăiesc.

— Atunci de ce s-o luăm?

— Aşa porunceşte stăpânirea.

— Adică aşa poruncesc boierii.

— Da…

N-a vrut sărăcimea nici acest război cu ungurii, cu nemţii, cu turcii, cu bulgarii! Ea a plecat totuşi la război.Ea face totuşi războiul la marginea de jos a Moldovei din care a muşcat adânc duşmanul, şi pe munţii dinspre Ardeal.Şi nu-l 604

face rău! Iar mai mult de jumătate de ţară cotropită de nemţi munceşte pe brânci, bătută cu gârbaciul, să

hrănească oştile duşmane şi ţara depărtată a duşmanului.

Războiul cere carne şi sânge, şi oamenii dau războiului carnea lor şi sângele lor.

— Războiul!

— Războiul!

Poate că din sângele cu care oamenii au stropit, au adăpat, dar n-au săturat încă pământul, răsar macii roşii, aceste flori de sânge care acoperă ici-colo galbenul lanurilor de grâu, în fiecare început de vară.

Poate că macii aceştia răsar şi înfloresc ca să ne spună:

— E timpul să nu mai vărsaţi sânge!

Poate… Cunoaşte cineva tainele lumii?

Cine are auzul atât de ascuţit ca să prindă ce spun florile,

ce spun copacii,