Peste sat au rămas vătafi notarul şi primarul. A rămas vătaf popa. A rămas vătaf perceptorul. În timp de război, mai ales, e nevoie ca birurile să fie plătite.
Aud mereu: războiul se face cu bani.
446
Cu ai cui bani? Cu banii oamenilor. Au să plătească
perceptorilor femeile…
Războiul e departe. Auzim spre Dunăre bubuituri de tun.
Ghiulele au căzut în mijlocul oraşului. S-au aprins case.
Orăşenii înspăimântaţi şi-au părăsit locuinţele, au năvălit în sate.
Au năvălit şi la noi. Aproape nu e casă în care să nu se găsească o familie de târgoveţi. Dimineaţa, se adună
pâlcuri în faţa primăriei, încep să se vaiete. Le lipseşte franzela!… Dorm pe rogojini. Îi pişcă puricii. Fiecare orăşean înjură ţăranul în casa căruia s-a adăpostit şi înjură pe toţi ţăranii din ţara asta şi din lume, care n-au ştiut să-şi clădească locuinţe confortabile… Cucoanele roagă muierile să le spele albiturile. Şi, uite drăcie, muierile, desculţe, dezbrăcate, nu vor să-şi vâre mâinile în albii cu boarfe străine, chiar dacă boarfele acelea sunt, cum se aude, de mătase. Asta înfurie la culme cuconetul adăpostit în sat.
— Auzi, dragă, neobrăzare! I-am spus Ilincăi, ţăranca la care stau, să-mi spele albiturile. Ştii ce mi-a răspuns?
„Spală-ţi-le singură, cucoană, că nu ţi-o cădea mâinile dacă le-oi băga şi dumneata o dată în albie.”
— Le-a zăpăcit războiul, că altfel…
De pe front vin cărţi poştale scrise în grabă, pe genunchi.
Vecinii mi le aduc să le desluşesc.
Le citesc. Au toate acelaşi cuprins: „Aveţi grijă de boi. Să
nu pierdeţi boii. Noi înaintăm.”
La început au venit ştiri de acest soi. Au sosit apoi altfel de veşti: „Ne retragem*.
Armatele au fost împinse prin trecători în Ardeal. Au înfrânt soldaţii duşmani, i-au alungat. Apoi au fost aduse de pe alte fronturi trupe germane cu mitraliere, cu tunuri, cu avioane. S-a întors repede soarta războiului. Cu pieptul gol, oricât ai fi de dârz în luptă, cazi. Sumedenie de soldaţi 447
au căzut. Sosesc la primărie veşti că s-au prăpădit cutare, şi cutare, şi cutare. Muierile îmbracă doliu, prind un petic de chimbrică neagră pe zidul casei, la vedere. Ar plânge deasupra unui mormânt, dar mormântul e departe, tare departe şi neştiut. În cimitir popa îngroapă sicrie fără
trupuri, numai cu straie de-ale mortului –poştali sau opinci aşezate acolo unde ar veni picioarele, izmene, cămăşi, căciuli… Pe mormânt se ridică, măruntă, crucea nouă.
— Am şi eu unde mă duce cu ciobul de tămâie aprins sărbătoarea. Am unde jeli.
Duminica dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, se duc văduvele la cimitir, cu ciobul în mână, cu tămâia în sân.
Îngenunche lângă morţii lor, aprind tămâie, fumegă tămâia, jelesc femeile după cei duşi pe lumea cealaltă.Satul întreg miroase a tămâie. Adie vântul, risipeşte tămâia, usucă
lacrimile…
— De ce ne bat nemţii?
— N-avem arme…
— Au început a sosi prin sate betegii – orbi, ciungi, şchiopi…
— Lui Pătăică i-a tăiat o schijă picioarele. A murit în spital…
— Guţă Roşu a rămas fără mâini. Se ruga de soldaţi să-l împuşte, să nu se mai chinuie. Mult s-a chinuit, până i s-a scurs tot sângele.
— Ion Ududui a fost pocnit în burtă. Fugea în urmă, ţinându-şi măruntaiele cu mâinile… S-a împleticit. S-a prăbuşit. Nu s-a mai ridicat…
— Din cei şapte feciori ai lui David Floroiu până acum au murit patru… De-ar da Sfântul să i se întoarcă măcar unul…
Moş David Floroiu şi-a cârpit patru petice negre pe căciula tărcată, petice de cârpă neagră. Are faţa ca de piatră. Nu plânge. Nu se văietă. Ciomagul strâns îl ţine în mână. Caută
parcă un cap vinovat în care să lovească.
448
Pe uliţă, cu o mânecă a zăbunului goală, umblă unul din cătun, ciung. Rumânii se adună în jurul lui, îi sorb vorbele.
— Războiul o să ţină mult, spune el. O să ţină până când au să fie bătuţi nemţii. Au arme grozave. Mitraliere şi tunuri mai ales. Prinşi în bătaia mitralierelor, cădeau ai noştri ca spicele sub secerătoarea lui Beca… Noi n-am avut arme. Ne-au trimis la război cu mâinile goale –puşti vechi, gloanţe puţine, dezbrăcaţi… Ca pe vite la tăiere…
— Războiul o să schimbe faţa lumii, grăieşte Dumitru Dumitrescu. O să cadă împăraţii. O să se ridice mulţimile…
S-a refugiat şi subprefectul în sat la noi. Circul nemţesc a păţit-o rău. Bărbaţii şi femeile cu chip spoit au intrat la răcoare, la gherlă. Elefantul şi girafa au fost daţi în grija unui ţăran de pe valea Oltului. Caii i-a luat subprefectul Alistar Mânzu şi i-a înhămat la trăsurica lui.N-are încredere în el, le-a pus hăţuri. Când duruie pe şosea, îi atinge cu sfârcul biciului pe spinările gingaşe.
Toate satele din plasa Călmăţuiului le colindă
