Şi gândesc: dacă o să se poată… Şi mă pomenesc cugetând dintr-o dată: ori dacă o să vreau să mă mai întorc…

Boierul îmi dă cinci lei de drum. Mă mir de cât e de darnic.

— Gata?

— Gata!

Încălecăm pe cai. Pornim. Boierul ne însoţeşte un timp, apoi o coteşte spre dreapta. Pleacă să-şi mai vadă o dată

bogăţiile – grâul care aşteaptă, cu spic greu, secerişul, orzul, ovăzul, porumbul, pădurile înalte de floarea-soarelui.

Grâul creşte până la şoldul calului, dacă pământul e gras.Floarea-soarelui creşte înaltă, înaltă… Când răsare soarele, floarea-sorelui se uită spre răsărit; la amiază drept în sus, în cumpăna zilei; seara spre apus se uită floareasoarelui. Fiecare fir poartă un ochi mare, rotund, galben, în vârf – un ochi cu gene mari, verzi… Cu mii şi mii de ochi pădurile de floarea-soarelui se uită din răsărit şi până în apus în ochiul galben, rotund, al soarelui. Floarea-soarelui cu soarele seamănă, cu soarele…

Adie uşor vântul. Lanurile, ca o apă întinsă, fac valurivaluri. Calul galopează. Andrei îmi poartă ciudă.

— De ce dracu nu m-o fi trimis pe mine? Tare aş fi vrut să

dau o raită prin Bucureşti.

— Ai mai fost?

— Cum să nu, de două ori. Am mai fost cu tata, când le-a dus pe surorile mele la şcoală.

Coborâm dealul. Dunărea e aproape. Între noi şi Dunăre, zăvoaiele. Treceam prin zăvoaie, pe poteci înguste, crengile sălciilor ne lovesc obrajii, umerii. Mergem la pas, la pas.

564

Dunărea turbure curge domol, zorile îşi aruncă pe ape lumina. Pe ape, pe zăvoaie, pe câmpuri, zorile îşi seamănă

cu dărnicie lumina…

Un om aşteaptă lângă luntre. Trage tutun din pipă.

Fumul îl scoate pe nas. Lângă el, fiu-său, un băieţandru mai înalt, mai slab, mai gălbejit ca mine. La întoarcere au să tragă amândoi la lopeţi.

— Bună dimineaţa, nene Oprişor.

Mormăie barcagiul un răspuns. Se vede că nu-i place vorba.

— Pleci cu dumnealui la Giurgiu.

— Să se urce în luntre.

Îmi iau bună ziua de la Andrei, dau frâu calului, mă urc în luntre. În fundul luntrei licăre apa. Mă aşez. Pe o bancă

mă aşez şi-mi feresc cât pot picioarele de udătură.Omul bărbos, fără să scoată pipa din gură, se urcă la celălalt capăt. Cu lopata îndepărtează luntrea de mal. Lopătează

vânjos, spre mijlocul Dunării, de câteva ori, apoi îndreaptă

luntrea pe curs. Am intrat în şuvoi. Luntrea merge lin, odată cu apele. Merge lin luntrea…

Deasupra noastră – cerul dimineţii. Malurile îmbrăcate în zăvoaie umede primesc dimineaţa cu foşnete, cu strigăte de păsări. Privită de aproape, Dunărea e turbure, galbenă.

Umblu cu mâna prin apă. E rece apa. E rece şi turbure.

Luntrea lunecă. Trece pe lângă sate. Trece pe lângă

zăvoaie. Aleargă Dunărea. Luntrea aleargă. Omul bărbos pufăie tutun şi stă parcă neclintit.

— Când crezi că o să ajungem la Giurgiu, neneOprişor?

— Spre seară o să ajungem.

Soarele s-a ridicat de câteva suliţi. Ne scăldăm în lumină, cu apele, cu arborii, cu zăvoaiele, cu pădurile. Cu tot ce se vede, ne scăldăm în lumină.

565

XIX

FLORILE PĂMÂNTULUI

Trei într-o luntre lunecăm pe decindea Dunării la vale.Nu era nevoie de mare osteneală, numai de ţinut cârma. Oţinea bărbosul, nenea Laioş Oprişor. Din când în când, mai mult ca să se afle în treabă, Pavel ridica lopeţile, le pogora şi le înfigea adânc, opintindu-se din băierile inimii, în clipocitoarea apă vânătă-gălbuie. Atunci, pentru o clipă, luntrea, zvâcnind, întrecea fuga undelor cu crestele înflorite de clăbuci albi de spumă. Pe urmă, luntrea îşi relua iarăşi alergarea uşor legănată.

Dacă am fi putut s-o ţinem mereu pe sfoara apei, poate că

până spre seară am fi ajuns la Giurgiu…

Nu aveam cum s-o ţinem mereu pe sfoara apei. Pe acolo pe unde Dunărea era mai adâncă şi şuvoaiele mai clocotitoare, umblau vapoare târând după ele lungi şlepuri pântecoase, negre, burduşite cu grâu ori cu porumb.

— Tot cară nemţii bucatele de pe la noi… Şi bucatele parcă

nu se mai isprăvesc…

Glasurile noastre vădeau, pentru cine le-ar fi ascultat, mâhnire şi ciudă. Prin apropiere nu era nimeni să ne audă.Numai apa pe care pluteam. Şi lumina învăluitoare şi dulce a soarelui. Vorbeam între noi, să ne treacă urâtul…Rar vorbeam. Mai mult ne aminteam în gând.

Încă dinspre sfârşitul verii lui 1914, de cum se auzise c-a început marele război, negustorii de grâu şi de porumb –

cerealiştii, cum li se spunea – prinseseră a înota în bani mai abitir decât înainte.

— Acum

nu

mai

cumpărăm

cereale