— Urâtă… Ai noştri – un regiment de roşiori, cu lănci şi săbii – se retrăgeau pe valea Dunării dinspre zăvoaie, dibuiau drumul spre Bucureşti. Ar fi putut scăpa cu zile.N-au scăpat… Le-a tăiat calea o coloană germană care trecuse la noi, din Bulgaria, pe la Zimnicea. Colonelul care comanda roşiorii n-a vrut să facă niciun ocol… Nemţii au săpat şanţuri, au pus mitralierele în bătaie, de la adăposturi.
Colonelul a poruncit să fie ocupată poziţia germană pieptiş.
Au pornit-o în iureş roşiorii cu lăncile în cumpănire. I-au secerat nemţii… Câţiva soldaţi au descălecat şi-au luptat, de după dâmburi, cu carabinele… Aşa se face că au murit şi nemţii. Colonelul şi aghiotanţii rămăseseră deoparte să
privească lupta. S-au predat. Au făcut jaf de oameni. Caii i-am înmormântat mai departe, după ce le-am luat pieile şi le-am dus la conac, să aibă boierul din ce da opinci pentru slugi.
Cimitirul e cât trei cimitire la un loc. Crucile s-au şi învineţit de ploi, au început a crăpa de soare…
550
— Începuseră a duhni şi caii şi oamenii…
Printre cruci, în cârduri, ciugulesc iarba grasă gâştele satului…
— Acum ajungem în Lacrima, şopteşte Dudulică.Uite-o!…
Lacrima se cheamă satul de pe malul bălţii spre care mergem – satul de pescari…
Colibe în care se intră pe brânci, şoldii, acoperite cu stuh, fără coş – pe uşă iese fumul – pe care mă mir că nu le spulberă vântul care aici, lângă apă, suflă mai aprig, în jurul colibelor, oboare pustii, un salcâm-doi pe la porţi, ici-colo o găină costelivă, un porc râios, numai piele şi păr ţepos… Pe prispe, copii întinşi la soare, goi, ori acoperiţi cu zdrenţe. La capetele lor, tiugi cu apă. Se ridică unul, întinde spre tiugă două mâini galbene, subţiri, prinde tiuga, o duce la gură, udă buzele…
— Friguri, murmură Fier-Rău. Toţi copiii sunt bolnavi de friguri în Lacrima…
La răscruce oprim şi adăpăm caii la fântână… Caii gudură coamele, scutură boturile calde… Apa e sălcie, amară aproape… Pe fundul fântânii, plutesc gunoaie… O
bătrână vine bălăbănindu-se. Ne roagă:
— Umpleţi-mi, maică, urciorul cu apă… Nu pot scufunda ciutura… Nu mă mai ţin puterile…
Îi împlinim voia. Îi arunc o întrebare:
— Unde sunt, maică, oamenii din sat?
— La baltă. I-au scos logofeţii să secere stuhul…
Balta – nici n-o cuprinzi toată cu ochii – are stuhărişuri, trestie, papură, pipirig. Acum în toiul verii trebuie tăiat şi adus la mal stuhărişul. Rădăcinile pline de viaţă dau lăstare noi. La toamnă se mai seceră o dată stuhărişul…
Oprim căruţa şi privim. Până departe, oameni despuieţi, intraţi în apă până mai sus de brâu seceră stuhul şi-l aşează în luntri. S-a umplut o luntre, o împing la mal, ies 551
pe mal mânjiţi de noroi, descarcă stuhul, îl clădesc stoguri, să se usuce la soare, împing iar luntrea în apă, continuă
seceratul. Sute de oameni, o sumedenie de bărci şi milioane de roiuri de muşte, de bondari, de ţânţari care înţeapă
trupurile goale pline de răni care sângeră. Bărbaţii umblă
goi, cum au venit pe lume. Muierile şi-au ascuns partea de jos a burţii cu câte o împletitură de papură…
— Să deshămăm caii! spune Dudulică.
— Deshamă-i!...
Adunăm stuh şi ne pregătim culcuş de noapte. Aprindem foc mare, cu fum gros, să nu ne muşte ţânţarii.
— Năvoadele sunt în larg, mă lămureşte Fier-Rău. Osă le scoată pescarii mâine, când o începe să se lumineze de ziuă.
— Unde sunt acum pescarii?
— Uite-i…
Îmi arată secerătorii de stuh.
— Ziua seceră stuhul. În zori pescuiesc…
Mâncăm pe mal, cu oamenii din Lacrima. Ciorbă de scoici
– zeamă goală – mâncăm, cu mămăligă.
— Peşte nu mâncaţi?
— Nu. Peştele nu-i al nostru. Îl pescuim, dar n-avem voie să ne atingem de el…
— Dar de ce aveţi voie să vă atingeţi?
— De nimic n-avem voie să ne atingem, căci nimic nu e al nostru…
Ce să mă mir!… Rumânii seamănă şi seceră şi treieră grâul
– şi grâul nu e al lor şi pâinea lipseşte din mai toate casele.
Seamănă şi culeg porumbul – şi la masă mămăliga nu se ajunge. Pasc pe ceair vacile şi bivoliţele curţii boiereşti – şi nu cunosc gustul laptelui. Cresc porci şi duc laCrăciun muşchiul la curtea boierului. La Paşte, duc ouăle găinilor şi în miezul verii puii de găină, toamna bobocii graşi… Culeg viile boiereşti pe care le-au muncit, şi rumânii nu pun pe limbă bob de strugure – nu pot, fiecare poartă botniţă la 552
gură, botniţă de sârmă, cât ţine culesul.
— Şi tu ai purtat botniţă, Darie?
— Şi eu, şi mama, şi tata, şi toţi fraţii, şi toate surorile, şi toate neamurile…
Pescarul spune:
— Avem totuşi voie să ne înecăm în baltă, dacă ne-am săturat de trăit, ori să ne spânzurăm. Avem voie să ne scărpinăm de purici. Avem voie să ne gâdilăm singuri la tălpi, dacă asta ne face plăcere… Avem voie să ne plângem morţii. Nu e destul?
— Ba e destul, grăieşte Dudulică. Vai de voi, vai de noi!…
— Avem voie să prindem şi să mâncăm broaşte, adaugă
pescarul. Dar nouă nu ne plac broaştele…
O! Cum ar prinde şi aici sămânţa de care îmi vorbea vărul meu Iancu, fierarul! Numai să vină cineva s-o arunce…
