S-a pogorât peste câmp, peste conac, apăsarea…

Istratie

Hulub

e

din

Dobrogea.

Vorbeşte

şi

tătăreşte.Jumătate din satul lui e locuit de tătari…

Dobrogea… Rostesc cuvântul! Sunt cuprins de dorul de a călători, de a merge cât mai departe de ţinutul acesta pe care îl cunosc cum îmi cunosc podul palmei, de a vedea mereu lucruri noi, de a întâlni mereu alţi oameni, de a trece pe sub privirile mele cât mai multe, cât mai neobişnuite privelişti.

Am citit în anii cât am învăţat la şcoala primară tot ce mi-a căzut în mână: despre oameni care nu seamănă cu cei de pe 544

aici, despre ţări care au altă înfăţişare decât ţara aceasta.

Am dat o dată peste o carte cu pagini puţine. Am văzut acolo poza unui băiat de vârsta mea, care era nu numai desculţ, ci despuiat de-a binelea, înfăşurat cu o cârpă în jurul şoldurilor, cu un baston mare şi gros, sculptat cu flori, în mână, şi cu o sumedenie de pene ciudate în părul creţ, stufos ca o steblă de măceş. Dedesubtul pozei scria: Abu, regele din Ulala.

Multe lucruri am citit, multe din cele citite le-am uitat.Nu ştiu de ce, chipul regelui din Ulala, imaginea lui Abu, mi-a rămas în minte.

Am sorbit cartea din scoarţă în scoarţă. Am aflat căAbu era regele insulei Ulala – am vrut să ştiu unde se află

această insulă. M-am dus la dascălul meu, i-am arătat cartea, l-am întrebat. Mi-a răspuns:

— În Mările Sudului, în apropierea insulei Suwa…

Mările Sudului, cu insule de corali, mările totdeauna calde, ţinuturile totdeauna calde, unde oamenii umblă

aproape goi tot timpul, unde oamenii pot trăi cu ceea ce le dăruiesc plantele şi arborii…

M-am strecurat pe furiş, în timpul vacanţei, în podul şcolii, şi am găsit acolo o hartă veche a Mărilor Sudului.Am scuturat-o de praf, m-am dus cu ea la învăţător. L-am rugat să-mi dăruie harta. Mi-a dăruit-o! Am dus-o acasă, am atârnat-o într-un cui, pe peretele casei…

A fost una din cele mai mari bucurii ale copilăriei mele.Zile întregi priveam cu ochi mari harta, citeam numele insulelor, măsurăm distanţele dintre ele cu degetul, căutam să-mi închipui cum vor fi arătând la înfăţişare.

Am găsit şi insula Ulala, am găsit şi alte insule cu nume tot atât de legănate. Multe nopţi n-am dormit, călătorind cu închipuirea. Apoi dintr-o dată m-am simţit obosit de 545

atâtea călătorii. Mă gândeam dacă voi putea să fac vreodată

în realitate drumurile pe care le-am colindat cu gândul.

Poate le voi face, îmi spuneam, poate nu le voi face. Poate că

ar fi bine nici măcar să nu le mai fac.Visul, lucrurile la care te gândeşti prea mult, şi pe care ţi le închipui într-un anumit fel, poate e mai bine să nu le întâlneşti niciodată aievea.

Cât mă aflasem la oraş, la tăbăcărie, la „Înger”, la Bănică

cel încrucişat, mă pomenisem uneori, mai ales noaptea, gândindu-mă îndelung la părinţii mei, la fraţi, la surori. Cu duioşie, cu dulceaţă, mă pomenisem gândindu-mă.Şi cu dor.

Apoi mă reîntorsesem pentru un timp acasă.Mama mă

întrebase dacă mi-e foame şi mă lăsase să-i aştept, flămând, pe ceilalţi. Nu se ridicase să-mi dea să îmbuc, mai înainte, o bucată de mămăligă. Fraţii şi surorile se repeziră asupra mea să-mi smulgă puţinii bani pe care-i câştigasem la jupâni. Mă

loviseră cu batjocura lor. Şchiopule, îmi strigaseră… Dorisem să ascult foşnetul plopului. Plopul fusese tăiat, prefăcut în cenuşă. Poate că dacă l-aş fi găsit întreg, fremătând în vânt, freamătul lui nu mi s-ar fi părut uscat, fără farmec. Aşa cugetam uneori, în ceasuri de oboseală, când tristeţea mă

învăluia, mă copleşea ca o ceaţă vânătă, întunecată, amară.

Îmi dădeam seama că, dacă mă voi lăsa prins în această

plasă, voinţa mea va slăbi, puterile mele se vor micşora, voi luneca din ce în ce mai jos şi voi rămâne totdeauna, cât voi avea zile, undeva pe fund, să mă târăsc, moale şi orb, ca o râmă. Îmi încordam voinţa, aruncam, ca pe o zeghe umedă, tristeţea, căutam lumina şi bucuria şi cântecul. Cădeam în cealaltă parte a cumpenei.

Nimic nu mi se părea acum cu neputinţă de atins.Voiam să

ajung într-un oraş mare, să lucrez şi să învăţ, să cunosc viaţa şi oamenii. Voi ajunge în oraşul mare, voi ajunge, îmi spuneam, mai curând sau mai târziu, voi ajunge totuşi.

Repetam în gând frazele acestea şi simţeam cum încrederea în puterile mele mi se răspândeşte în întreaga fiinţă.

546

Mergeam cu gândul înflăcărat mai departe. Mai târziu voi călători de-a lungul şi de-a latul pământului, nu numai cu imaginaţia, ci în realitate. Voi căuta să urc, treaptă cu treaptă, scara care duce spre lumină… Puneam degetul pe hartă şi luam hotărâri: aci voi rămâne şase luni, aici o lună

numai, dincoace un an întreg. Până la douăzeci de ani va trebui să fi ocolit cel puţin o dată pământul, să fi văzut mii şi mii de chipuri omeneşti diferite… îmi ardea capul. Îmi ardea inima. Flăcările gândurilor mele se înălţau până la stele, treceau dincolo de stele, înfăşurau în aripile lor uriaşe universul.

— Ce te-oi fi zgâind atâta la pânza asta, măi? Ai căpiat?

Frate-meu Ion mă readucea cu picioarele pe pământ.

— Poate oi fi căpiat, îi răspundeam, dar ce ai tu cu mine?

— N-am nimic cu tine, dar îmi pare rău că te-ai zăltat la minte…

— Să nu-ţi mai pară…

— Uite că-mi pare…

— Lasă-l cu ale lui, Ioane, o auzeam pe mama.

Mă lăsa într-ale mele frate-meu. Un ceas. Pe urmă iar se lega de mine:

— Dar ţiganul ăsta borţos cine e?

— Un rege…