— Trăieşti singur în câmp, aşa spune ghiocul!…

— Singur în câmp…

— Nu eşti ca toţi băieţii, aşa spune ghiocul…

— Nu sunt ca toţi băieţii… Ştiu, şchiopăt când merg…

— Ai vrea să strângi în braţe o fată…

— Aş vrea…

— O ţigancă…

— O ţigancă!…

— N-o cheamă Chira… Chira e logodită…

— Logodită?

— Da, logodită…

— Cu cine?

— C-un ţigan chipeş…

Afurisita! Râde. Râde şi-mi arată toţi dinţii ei mici şi albi, ca mâzga de lăptucă. Obrazul Chirei e luminat. De flăcările focului e luminat chipul Chirei. Încep şi eu să râd, ca să

nu rămân de ruşine. De fapt nici eu singur nu-mi prea dau seama de ce se întâmplă cu mine. Îmi place Chira şi, când stau aproape de ea, mi se pare că ea singură îmi stăpâneşte gândurile, că numai pe ea o doresc. Dar când o 535

văd pe Zambila, încep a o uita pe Chira. Bag de seamă că

Zambila îmi place şi mai mult, şi că, dacă ar sta în puterile: mele să hotărăsc, Zambila ar fi aleasa…

Când mă aflam la Ruşii-de-Vede – la toamnă se va împlini anul de când am plecat de acolo – şi slugăream laBănică, mi-a plăcut o fată. Ţinea taică-său birt pe uliţa lăturalnică pe care mă întorceam din târg spre casa măruntă a jupânului.

O vedeam câteodată în prag. Avea ochii verzi şi obrazul rotund, bălan. Îmi surâdea. Într-o seară mi-a întins două

zarzăre coapte:

— Ia-le, mi-a spus, şi mănâncă-le. Mă cheamă Zoica…

A strigat-o un glas muieresc, mânios, de după tejghea...Am aflat mai apoi că era copil de suflet, că o puneau să frece scândurile şi-o băteau până la leşin părinţii vitregi, chipurile s-o înveţe să se poarte. Îşi primea zilnic porţia ei de chelfăneală… N-am mai vorbit cu fata bălană de atunci, dar n-am uitat-o. Mi se pare uneori că-i aud ţipetele. Alteori ca prin vis îi văd zâmbetul, îi aud glasul:

— Ia-le şi mănâncă-le…

Au fost dulci zarzărele. Erau răscoapte…

— Ţi-a ghicit în ghioc? mă întreabă Tănase.

— Mi-a ghicit…

Râdem toţi trei.

— Dacă rămâi până la toamnă la arman, o să te chem la nuntă, spune Chira.

— Poate rămân…

— La toamnă mă mărit…

N-o întreb cu cine…

Ţiganca scurtă şi groasă, ca soacra soră-mi Evanghelina, care a mestecat mămăliga şi-a răsturnat-o pe masă, ne îmbie:

— Hai, veniţi la masă!…

Ne ducem şi ne aşezăm în jurul mesei… Mâncăm… Ciorba de buruieni e bună.

536

— Am acrit-o cu corcoduşi, spune groasa.

Acasă, mama acrea şi ea ciorba de ştir, de ştevie, cu corcoduşi pe care eu le culegeam din pom – cu corcoduşi verzi, acre. Mâncăm corcoduşi şi zarzăre crude până mi se strepezeau dinţii. Primăvara, mâncăm cleiul pe care-l găseam uscat, ieşit prin plesniturile cojii, pe tulpinele zarzărilor, ale corcoduşilor.

— Mai vrei ciorbă?

— Da…

Urc râpa spre conac, târându-mă. N-am vrut să ocolesc, să caut poteca. Pieptiş urc râpa. Mă ţin cu mâinile de tufe, fac un pas, caut altă rădăcină, mă prind de ea, să nu lunec.Ajung, ostenit, pe creastă. Om se apropie de mine prin întuneric. Port totdeauna la brâu un cuţit scurt, cu două tăişuri, cu mâner de os. În teacă de piele îl păstrez.

Pun mâna pe cuţit.

— Care eşti, mă?

— Om bun…

S-a depărtat o clipă omul, s-a oprit.

— Aş vrea să-ţi spun ceva, argatule…

— Spune-mi…

— Să nu te legi de Chira…

Îl chem mai aproape. Omul vine lângă mine, la un pas. E

un ţigan înalt. Subţire. Îl cunosc. Aproape gol, omul.

— Hai să stăm de vorbă!