Ei! cu câtă plăcere aş fi mâncat, în casa lui Bănică
Vurtejan, mere acre! Merele acre mi-ar fi tăiat greaţa. Dar nu se găseau în târg mere acre. Nu se găseau nici mere sălcii…
Casa albă, cu etaj, în care în fiecare după-amiază se cânta la pian – am aflat-o curând – era a familiei Marţian. Suspina la pian fata, singura fată a lui Eraclie Marţian, moşierul cu patru moşii, domnişoara Semila, ofticoasă. Cânta în fiecare zi. În fiecare zi încet, mai încet, cu mai puţină putere. Se stingea, se apropia de sfârşit. Târgul îi aştepta înmormântarea. Mereu auzeam:
— Când o să moară fata lui Marţian, o să vedem ce n-am văzut…
Moşierul era colonel ieşit la pensie. Spusese la club că o să
aducă la înmormântarea fiică-si un regiment de cavalerie s-o ducă la groapă cu defilare, cu muzică. N-avea garnizoană
oraşul. Fetele duceau lipsa galonaţilor, a pintenaţilor. Se plimbau melancolice cu studenţii veniţi în vacanţă vara.
Iarna, numai cu negustoraşii…
Cântecul mă ameţea, mă tortura. Era o tortură dulce care, ziua în amiaza mare, mă lua de la pământ, de lângă
424
droburile de sare, de lângă legăturile de frânghii, pe lângă
butoiul cu păcură, şi mă ducea departe, departe, pe alt tărăm. Uitam să apuc ţăranii de pulpane, să-i chem în prăvălie.
— Ce faci, netotule? Ai adormit?
— Nu, domnule Bănică…
De casa lui Bănică altceva m-a şcârbit şi m-a îndemnat într-o seară să-mi cer socoteala şi să apuc valea.
Într-a treia odaie, o odaie îngustă, de doi paşi numai, lângă peretele din fund, un pat din două scânduri, peste scânduri un ţol cârpit şi un căpătâi ţărănesc umplut cu paie, acolo dormeam.
Adânc dormeam. Dar sub patul în care mă odihneam, se găsea o găleată.
Ei şi? Poate o găleată să împiedice un băiat ostenit să
doarmă? Poate că nu. Totuşi, găleata aceea nu mă lăsa să
dorm, mă scârbea de casa jupânului, mă scârbea de viaţă…
Pogora tăcerea în mahala. Se stingeau lămpile în casă.De undeva, de departe, se auzea un şuierat de vardist, fluieratul unei locomotive care manevra în gară. Mă îneca, în apa lui neagră, somnul.
Avea să-mi fie întrerupt curând somnul. Dinspre odaia fetelor auzeam paşi desculţi venind. Auzeam uşa deschizându-se şi, în lumina subţire a lunii care bătea în geam, vedeam o apariţie străvezie.
Asta e Margareta, îmi spuneam, Margareta cu dinţi laţi şi groşi. Margareta, fata cea mai în vârstă a jupânului.Scotea de sub patul meu găleata… Vâjjj… O punea la loc. Pleca.
Încercam să aţipesc, aţipeam chiar. Alţi paşi desculţi, altă apariţie, scundă, rotundă, bondoacă.
Asta e Fify, oacheşa, căreia deasupra buzei de sus i-au mijit mustăţi negre, Fify, care seamănă aidoma cucoanei…
425
Hai, Darie, încearcă să dormi! Încercam să dorm.
Adormeam. Gândeşte-te: cinci fete care veneau fiecare de câteva ori la găleată până în revărsatul zorilor…
Mă obişnuisem cu vâjâitul şi nu m-aş mai fi trezit. Mă
trezea însă mirosul acru, ascuţit, care îmi râcâia nările, mirosul pe care îl răspândea găleata şi care mă făcea să am dimineaţa ochii roşii de usturime.
— Fă-mi socoteala, jupâne!
— Ţi s-a urât la noi?
— Nu, jupâne, dar te rog fă-mi socoteala…
După câte îmi aminteam că mă tocmisem cu jupânul, avea să-mi dea şapte poli. Mi-a dat mai puţin. I-am luat şi pe aceia.
Cu banii strânşi în mână, am plecat. Ştiam încotro am să
merg. Am trecut pe lângă casele Dudescului. M-am oprit o clipă să mă odihnesc. Am pornit mai departe. La marginea târgului am cumpărat de la ultima prăvălie o pâine caldă, o pungă de prune. Am început să mănânc şi am luat-o peste câmp. Am tot mers pe marginea şoselei şi pe drumuri lăturalnice până spre seară.
Iată-mă acasă. Mama, pe vatră, pregăteşte masa de seară.
După ce s-a însănătoşit a mai născut un copil, pe soră-mea Stela. O ţine pe genunchi şi-i dă ţâţă…
— Bună seara, mamă.
— Ai venit?
