— Am venit.
— Pe jos?
— Pe jos…
— Ţi-e foame?
— Mi-e foame.
— Aşteaptă până vin şi ceilalţi.
Am aşteptat până au venit şi ceilalţi. Nu s-a mirat nimeni.
426
Niciodată nu se mira vreunul din ai casei de plecările mele pe neaşteptate… Nu mă întrebau nici unde am fost, nici ce-am făcut, nici de ce-am venit din nou să le cad în vatră, pacoste, încă o gură la masă…
Am luat un cojoc vechi din cui, m-am înfăşurat în el şi m-am dus în fundul ariei, să dorm. Parcă nu dormisem niciodată până atunci. Mi se părea că am să mă las furat de somn numaidecât. Au trecut ceasuri şi ceasuri până s-a îndurat şi a venit somnul.
Vântul foşnea frunzele. Din mijlocul ariei lipsea plopul lângă care crescusem. Mă uitam şi aşteptam să-l văd ridicându-se zvelt şi împungând cu vârful lui cerul.
Închideam ochii şi aşteptam să aud şuşotitul frunzelor.
Nu-l vedeam, nu-i auzeam frunzele bătându-se. Vedeam numai stelele care înţepau slava şi în jurul meu trunchiurile
strâmbe,
colţuroase,
noduroase,
ale
salcâmilor. Aerul răcoros, umed, mă pătrundea până în măduva oaselor. Parcă mă spălam pe dinăuntru de amintirea oraşului. Visam.
Cam pe la jumătatea lui august era. Se terminase secerişul, se sfârşise treieratul. Satul se odihnea, înainte de începutul arăturilor de toamnă, înainte de culesul porumbului…
Gândeam: am aproape şapte poli. Şi îi pipăiam, îi ţineam făcuţi ghem într-o batistă, în sân, să nu mi-i fure cineva.
Să nu se afle în casă că am bani. S-ar repezi fiecare să-mi ceară o parte din ei.
Peste o lună vor începe şcolile la oraş. Aveam să-mi îndeplinesc gândul. Cu banii luaţi de la Bănică puteam să
trăiesc şapte luni. Îndeajuns. O să mai am nevoie de cărţi şi de îmbrăcăminte. O să mă descurc eu, ce naiba…
O să mă duc la şcoală la Turnu – gândeam. La Turnu nu m-a văzut nimeni purtându-l în spate pe Bănică cel mic.
427
Mâinile îmi sunt tot arse. Unghiile încep să se îndrepte, să
crească limpezi, nodurile se apropie de vârfurile degetelor.
Când au să ajungă acolo, urmele trecerii mele prin tăbăcărie au să piară. Pielea o să sfârşească prin a fi iarăşi netedă, fără semnele arsurilor.
Da. Întâmplarea de care amintesc aci a avut loc cu o zi înainte de jumătatea lui august. Iată de ce îmi amintesc bine data: în casă era forfotă mare. Frate-meu Ion, cu tălpile pe jar. Mâine e Sfântă-Măria, ziua mamei. Nu la mama se gândeşte frate-meu, nu la ziua ei…
În ziua de Sântă-Măria, la marginea Turnului se întinde şi se înalţă bâlciul cel mare. Un an întreg băieţii şi fetele din sat se gândesc numai la acest bâlci care le dă prilej de desfătare.
Cu şase luni înainte plănuiesc ce straşnic au să petreacă la bâlci. Şase luni după bâlci îşi tot povestesc ce au văzut, ce au păţit, ce au auzit şi ce au păţit alţii…
Parcă ar sta pe ghimpi şi soră-mea Riţa!… Şi ea ar merge la bâlci. A crescut. Dintre surorile mele ea e singura grăsună, dolofană. S-a prins în horă astă-primăvară. Duminica se duce la deal cu băieţii. Frate-meu s-a prins în horă mai înainte, anul trecut. Când o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduinţa de a se duce singuri la bâlci, la Turnu, să-şi îndeplinească mendrele.
Soră-mea cea mai mică, Elisabeta, umblă de la unul la altul, se roagă:
— Nene, să-mi aduci o păpuşă de marmoră. Dadă, să-mi aduci şi tu o păpuşă de marmoră.
Frate-meu Ştefan nu cere păpuşi, îşi face singur jucării. O
nuia, pe care încalecă, pentru el înseamnă un armăsar care aruncă foc pe nări. Băţul, în vârful căruia a legat o zdreanţă
culeasă din gunoi, e steagul unui regiment. Au făcut soldaţii manevre în apropiere, în timpul verii. Frate-meu a văzut soldaţii şi steagurile. Se joacă cu copiii de seama lui de-a soldaţii. Nu cere jucării, altceva cere.
428
— Nene, mie să-mi aduci un caş…
Caşul e un fel de cocă, un fel de piftie mai curând, făcută
