c-o

să

ne-njure!

stăruie

argatul.Gheorghiu n-a venit tot ca ăsta? Nu ştia cum să se mai ploconească. Era flămând mort. Acum, nu numai că

ne înjură, ne atinge şi cu harapnicul. Mâna dreaptă a domnului Lascăr…

— Ei, lasă băiatul în pace şi du-te încolo.

Omul pleacă.

— Nu te speria, îmi spune Safta, aşa e Gânju, gură

spartă. Nu trebuie să-l iei în seamă, are inimă bună, dar e păţit şi el cum suntem toţi la curtea asta.

Îmi dă un scaun şi pune lângă vasele spălate o strachină

mare. În strachină răstoarnă din belşug fasole. Lângă

501

fasole mai aşează, pe o bucată de şervet, o felie mare de mămăligă.

— Lingură ia-ţi şi singur…

Aleg o lingură din câteva sute, o şterg, mănânc.

Se bat tătarii la gura mea. Safta mă priveşte. Mai umple o dată strachina.

— Vii de departe?

— Nu tocmai. De la Omida. Azi-dimineaţă am plecat de acasă.

— Şi n-ai luat nimic în gură?

— Nimic.

— Ai picat într-un ceas bun.

Intru în vorbă cu ea. Aflu că boierul e unul dintre cei mai bogaţi din ţinut. Mai aflu că are peste o sută de slugi în curte, încă o sută care păzesc balta cea mare de lângăDunăre, şi se ocupă cu pescuitul şi că, în râpi, sub deal, îşi au sălaş sute de familii de ţigani. Ţiganii îi muncesc boierului o parte din moşie. Inima moşiei este aici, la curte, dar de lucru e şi sus la conac.

— O să fie rău dacă o să te trimită la conac. Nu stă nimeni acolo sus, în pustietate…

— Domnul Lascăr mi-a spus că o să lucrez la cancelarie.

— O fi spus domnul Lascăr, dar nu dumnealui hotărăşte.

— Dar cine?

— Boierul.

S-a lăsat întunericul. Ferestrele castelului sunt luminate.

Hălădui prin curte, sătul, nu se uită nimeni la mine, nici câinii nu mă latră. M-au mirosit numai. Bat iarăşi la uşa domnului Lascăr.

— Ai mâncat?

— Am mâncat.

— Mă duc să văd dacă pot să vorbesc cu boierul. Hai cu mine!…

Mă iau după domnul Lascăr. Rămân în capul scării.Scara 502

e largă, înaltă. Treptele, de marmoră. DomnulLascăr a intrat în castel, s-a întors numaidecât.

— Poftim la boier. Şterge-te pe picioare.

Mă şterg bine pe picioare.

Cum o fi arătând la faţă boierul?

Pătrund într-o odaie şi calc cu sfiiciune covorul moale în care poştalii mei vechi se îngroapă până la glezne.

Domnul Lascăr, frânt de mijloc, îl lămureşte pe boier:

— A picat la curte acum un ceas. Vine din susul Călmăţuiului, de la Omida. Caută de lucru. Are scriere citeaţă, l-am putea opri la cancelarie.

Ridic ochii şi-l privesc pe boier în faţă. E un om înalt, voinic, roşcat, cu tâmple albe. Nu poartă nici barbă, nici mustăţi. Gâtul, să-i plesnească de grăsime, obrazul, să-i crape de sănătate, ras proaspăt, pieptănat, pudrat. La ochiul drept poartă o sticlă rotundă – monoclu. Începe să

vorbească. Vorbeşte cu „r” şi puţin stricat, ca şi cum ar gândi în altă limbă.

— Ai să mergi mâine dimineaţă cu mine la conac. Am nevoie de un om pe deal. Să fii muncitor şi cuminte…Mâncare, dormit şi zece lei pe lună: boiereşte te plătesc.Ia-l, Lascăre!

Nu m-a întrebat cum mă cheamă. Nici eu nu m-am grăbit să-i spun.

Domnul Lascăr tremură din toate mădularele. Gândesc că poate o fi tremurând de oboseală.

Dau bună seara boierului cu monoclu şi mă ţin scai după domnul Lascăr. Eu ies cu faţa spre uşă, domnulLascăr merge de-a-ndărătelea. Coborâm scara.

DomnulLascăr îmi şopteşte:

— Ce-ai făcut, nenorocitule? Ai întors spatele boierului…

— Nu te supăra, domnule Lascăr, dar nu pot să merg cu dosul înainte. Ce sunt eu, rac?