la

noi.

Îndreaptă-te

spre

Clocociov.Poate să găseşti de lucru acolo. Că boierul de la Clocociov n-a plecat. Se are bine cu stăpânirea de azi.

Mai pe drum, mai peste câmp, mă îndrept spre Clocociov şi ajung tocmai când dă soarele-n chindie. Bine că nu m-a prins întunericul pe câmp. Nu-mi place întunericul.

La Clocociov, curţile boiereşti sunt neobişnuit de întinse

– poate pe şapte pogoane. În faţă, castelul cu etaj şi cu turnuri, cum n-am mai văzut pe la nicio moşie, cum n-am văzut nici la Ruşi, nici la Turnu. În curtea boierească, în spatele castelului, nesfârşire de case mărunte şi lungi pentru slugi şi, dincolo de aceste căsuţe, grajdurile înalte şi largi pentru vite.

Lângă o aripă a castelului, cancelaria, în nişte odăi scunde. Mai la o parte, o pompă de apă, ca aceea din curtea unchiului Tone de la Roşiorii-de-Vede. O femeie scoate apă. Mă apropii de ea şi o întreb:

— Aş putea să vorbesc cu cineva de aici?

499

— Cu cine vrei să vorbeşti?

— Cu vreunul de la cancelarie.

— Caută-l pe domnul Lascăr. E acolo…

Îmi arată cancelaria.

— Intră…

— Bună seara.

— Bună.

La o masă de brad, semănând aidoma cu masa cea mare din primăria de la Omida la care lucrează notarul GicăStănescu, un omuleţ puţin la trup, îmbrăcat în haine ponosite albastre, cu părul alb şi cu faţa zbârcită, cu ochelarii pe nas, mâzgăleşte nişte hârtii. Nici nu ridică ochii spre mine. E obişnuit, se vede, cu fel de fel de vizite.Tace.

Peniţa îi scârţâie pe hârtie. Scrie cu litere mari, apăsate.

Mâna îi tremură. Abia o stăpâneşte. Cerneala e albastră ca liliacul. Binevoieşte totuşi să mă întrebe:

— Ce vrei?

— Caut de lucru, domnule Lascăr.

Bătrânul îşi scoate ochelarii, îi şterge cu batista, îi aşează

la loc pe nas. Mă măsoară din tălpi şi până în creştet, din creştet până în tălpi. Ochii – ochi de miop –clipesc des.

— Nu eşti de pe aici?

— Nu, sunt mai din susul Călmăţuiului, de la Omida.

— Ştii carte?

— Ştiu.

— Câtă?

— Cinci primare.

— Scrii frumos?

— Scriu destul de citeţ.

— Ia stai aici pe scaun, să-i ardem o probă.

Mă aşez pe scaun, pun pălăria pe genunchi, iau o foaie de hârtie albă şi un toc. Scriu, leg fraze, i le întind. Bătrânul le priveşte, apoi decretează:

— Mda… scrii destul de citeţ. O să vorbesc cu boierul…

500

Lângă condici, pe masa bătrânului, un clopoţel. Bătrânul întinde mâna, apucă clopoţelul de coadă, sună. Vine un argat.

— Să trăiţi, domnule Lascăr, la ordin!

— Ia-l pe băiatul ăsta, du-l la bucătărie şi spune că am ordonat să i se dea ceva de mâncare. O să rămână la noi, la cancelarie.

Va să zică aşa stau lucrurile, pe bătrân îl cheamă, într-adevăr, domnul Lascăr şi, când te sună cu clopoţelul, trebuie să alergi, să i te prezinţi, să-i spui: Să trăiţi, domnule Lascăr, la ordin!

Argatul mă împinge spre uşă, apoi mă duce spre casele din fundul curţilor. Acolo mă bagă într-o odaie.

— Dă-i, fă, Safto, să mănânce. Ca mâine o să ne înjure şi el de toţi dumnezeii. O să lucreze la cancelarie, cu domnul Lascăr, ajunge logofăt.

— Poate că n-o să ne înjure, răspunde Safta.

E o femeie trupeşă, cât trei muieri de voinică, cu picioarele groase ca uleiele şi cu sânii mari, revărsaţi.

Desculţă. Are picioarele arse, tălpile mari, crăpate, cu unghii negre, răsucite. Numai mâinile îi sunt albe. Umblă

cu ele prin bucate, prin apa în care spală vasele.

— Dacă-ţi

spun

eu