— A venit iarna şi nu mai vrea să plece, spune unul din ei.
M-a pătruns frigul. Mi-au îngheţat cioancili…
— N-ai vrea să ne mişcăm totuşi, nene Iancule?
— Să ne mişcăm.
Pornim pe uliţe.
— La Bucureşti am învăţat multe lucruri. Am învăţat şi altceva decât fierăria. Apoi am urmat seara o şcoală.Ştiu să
desenez, să pictez. Dacă o să am timp, la ţară, o să mă ocup şi cu pictura. Am să pictez peisaje, am să pictez uliţele satului şi gârla de care mi-aduc aminte şi arborii, am să
pictez oameni.
Merg tăcut pe lângă el şi-l ascult. Îi sorb cuvintele. Mă
întreabă:
— Tu ai citit ceva?
— Am citit. Acum n-am timp să-mi trag sufletul. De când am venit la oraş n-am văzut măcar o carte.
— Asta e rău. Cărţile luminează capul şi cugetul omului.
Să-ţi cauţi timp şi cărţi, să citeşti.
— E uşor de spus.
— Nimic nu e uşor. Tu să te străduieşti să citeşti. Ai de gând să rămâi mai departe la tăbăcărie?
— Nu, am să mă mut la alt stăpân. Poate chiar săptămâna asta. Vreau să-mi adun ceva bani, să mă duc la toamnă, la şcoală, la Turnu.
— Dacă nu începe la toamnă războiul…
398
— Războiul?
— Da, războiul. De doi ani oamenii s-au încăierat între ei şi se sfâşie ca fiarele. Puţine ţări au rămas care n-au intrat în război. Printre astea se află şi ţara noastră.Dar n-o să
putem rămâne mult timp deoparte. Caută unii să ne împingă să intrăm în război împotriva aliaţilor, alţii caută
să ne împingă în război împotriva nemţilor.
— Şi noi trebuie să intrăm în război, numai pentru că
vor alţii?
— Noi doi nu.
Râde văru-meu Iancu.
— Dar oamenii din oraşul ăsta şi din toate oraşele, şi din toate satele ţării, vor ei să plece la război?
— Nu. Cea mai mare parte dintre ei nu vor să plece la război. Războiul îl doresc mai ales cei care nu merg pe front, oamenii care conduc ţara şi cei care-i sprijină.Pentru aceştia războiul aduce câştiguri mari.
— Dacă o să fie război, o să te duci şi dumneata!…
— Nu cred că am să mă duc. Am recrutat anul trecut şi nu m-au luat la militărie. M-au găsit debil. Nici anul ăsta şi nici la anul n-am să fiu mai sănătos decât am fost anul trecut.
— Eşti bolnav?
— Nu. Nu sunt bolnav, dar nu sunt chiar atât de sănătos încât să merg la război, să duc puşca pe umăr şi să dorm nopţi de-a rândul pe pământ, în noroi…
Era târziu de tot când m-a lăsat la uşa tăbăcăriei.
— Plec mâine la Omida. O să ne mai vedem.
Mi-a atins mâinile umflate. A plecat. S-a pierdut în umbra zidurilor. Am stat la uşă şi i-am ascultat paşii cum se depărtează. I-am ascultat paşii până nu s-au mai auzit.
M-am strecurat înăuntru în vârful picioarelor. Găliganii adormiseră. Sforăiau. M-am vârât în aşternut.
399
Aşa cum îmi spusese în seara aceea în care îl văzusem pentru întâia oară, văru-meu Iancu Brătescu s-a dus laOmida şi s-a statornicit acolo. A găsit o casă goală la marginea satului, pe gurgui, în locul unde şoseaua coteşte spre Stănicuţ. Casa avea arie largă şi lungă, cu pământ roşu, nisipos, povârnit pe malul cu zăvoi al gârlei. Dacă ieşea seara pe prispă, vântul adia dinspre gârlă, îi aducea, odată cu ţânţarii, aerul lânced al bălţii verzui, mirosul amar al frunzelor de salcie. Sub coasta casei, de seara până-n zori, orăcăiau broaştele, cu botul verde îndreptat spre lună.
Reparase casa, o spoise, o împodobise cu flori pe lângă uşă
